Fata de la metrou

Vise

Ray aproape că se împiedică de pragul de la intrare. Răsuflă însă ușurat că nu se întâmplase așa. Imediat ce pătrunsese în hol totuși, capul lui făcu imediat contact cu ușa dulapului de papuci, care prin cine știe ce întâmplare rămăsese deschisă.

- Au, la naiba! strigă, începând imediat sa râdă.

Cu siguranță gândurile lui erau departe, și nu era prea greu să știe ce îl făcea să pară așa de împiedicat. Încă mai simțea mirosul dulce al fetei și corpul ei lipindu-se tare de al lui. Fusese cel mai intens moment al vieții lui. Niciodată nu mai fusese așa de emoționat vreodată. Sau poate fusese, dar nu simțise așa ceva înainte. Inima îi bătea incontrolabil, iar sentimentul acela și gândul că o avusese pe ea atât de aproape de el, că o ținuse la piept și firele ei de păr îi gâdilaseră nasul îl făcea sa se desprindă de realitate și să depășească orice limită a visării.

Cumva fata aceea reuşea să-i dea un impuls, o motivaţie, să-l stimuleze în toate felurile posibile. Se simţea aşa de stăpân pe sine acum, şi ar fi vrut să o facă şi pe ea să simtă la fel. Era o perioadă grea, ştia cât de mult o copleşeau toate astea. Dacă ar fi putut, ar fi bătut din palme ca să schimbe totul.

Până atunci însă, trebuia să meargă la antrenamente. Ah, la naiba cu antrenamentele. Se săturase de ele până peste cap. Iar în ultimele zile se gândise serios să renunţe. Îşi dăduse seama că tot ceea ce făcea era din pură obişnuinţă, şi nu din plăcere sau pasiune. Îşi putea da seama de asta din atitudinea pe care o avea acum faţă de cursurile de chitară. Sentimentul era mult mai intens, iar motivaţia venea din interior. Ştia că toată lumea ar fi fost dezamăgită de el, fiindcă era un jucător bun, iar performanţele şi capacităţile sale erau vizibile. Dar ce rost avea să facă toate astea, doar de dragul lumii? De ce nu şi-ar fi putut urma propriile vise, ignorâd toate stereotipurile şi făcând exact ceea ce îşi dorea? Şi sigur, avea să renuţe. Avea să-şi exprime foarte clar punctul de vedere, şi să lase baltă antrenamentele şi meciurile. Iar acesta era doar primul pas spre a face loc schimbărilor din viaţa lui.

Fata pătrunse tiptil în salonul mamei ei. Se speriase şi se temuse să nu fi păţit ceva rău în lipsa sa. Dar ea era încă acolo, palidă, nemişcată, cu braţele teribil de subţiri, cu buzele moi şi vineţii. Era frumoasă, dar schimbată. Cu siguranţă mama ei fusese întotdeauna frumoasă. Iar ea îi moştenise culoarea părului, şi acea inocenţă specifică. Simţea că făcea parte din ea. Iar dacă fiinţa aceea dragă ei ar fi dispărut, ar fi resimţit durerile ei.

Pe de altă parte, roşcata era prinsă acum între două sfere. Tocmai venise de la staţia de metrou, ţinuse în braţe un băiat pe care nu îl cunoştea, era îmbujorată, iar în acelaşi timp se ducea o luptă înăuntrul ei. Ştia că avea sentimente pentru un băiat care îi trimitea bileţele, pe care nu îl văzuse vreodată, iar faptul că acceptase, ba chiar dorise să fie strânsă în braţe de altcineva, nu îi dădea chiar un sentiment plăcut. Sigur, tipul acela era simpatic, timid, avea ceva aparte, dar nu era bine să facă asta. Trebuia să o scoată cumva la capăt cu Ray, dar până atunci, se aşeză pe pat, la picioarele mamei ei. Rămase acolo în linişte, cu obrajii încă roşind şi cu inima pulsându-i nebuneşte.

ştiu că sună ca o glumă proastă, dar îmi cer scuze. din nou. v-am lăsat să aşteptaţi şi am cam dat dovadă de ignoranţă. nu am avut nici dispoziţia de a scrie, fiindcă la mine apare brusc, din senin, fără să încerc în vreun fel să mă pregătesc pentru asta. m-am axat foarte mult pe şcoală şi alte activităţi în ultima vreme, aşa că părea prea mult să mai şi scriu. încerc să îmi revin acum, mi-era dor. lectură plăcută şi sper că nu aţi uitat de mine. ;)