Fata de la metrou

Cine e Ray?

     Reuşi să se odihnească pentru puţin timp, lângă mama ei, ghemuindu-se la pieptul său. Corpul îi era rece, dar cu toate astea, simţea acea căldură maternă care o copleşea mereu când se afla atât de aproape de fiinţa care îi dăduse viaţă.

       La miezul nopţii, se hotărî să meargă la staţia de metrou, deşi nu ar fi părăsit spitalul. Dar nu putea renunţa nici la Ray. Era mai mult decât convinsă că băiatul continua să o aştepte acolo, să vină şi să se gândească la ea. Simţea asta cu adevărat. Şi ar fi fost egoist din partea ei să îl ignore, după ce îi dăduse viaţa peste cap şi-i transformase zilele în adevărate binecuvântări. El era o binecuvântare, fiindcă tot ceea ce-i spunea, tot ce-i oferea deşi nu era fizic prezent, o făcea mai fericită decât orice altceva. Iar asta o ajuta să lupte împotriva oricărei provocări, precum situaţia în care se afla mama ei.

      Merse aşadar în staţie, cuprinsă de o curiozitate neobişnuită şi o nerăbdare pe care nu o mai avusese până atunci. Se duse lângă automat, iar atunci când zări bileţelul, inima îi tresări şi mii de furnicături îi străbătură corpul, aşa cum se întâmpla de fiecare dată, dar mereu cu o intensitate şi mai mare. Apucă bucata de hârtie şi se aşeză pe o bancă, la lumina unui bec slab, începând să citească:

     "Draga mea fată fără nume, vreau să te văd din nou. Să te văd aşa cum o făceam până acum, în fiecare zi la rând, în timp ce cântai şi dansai, în timp ce zâmbeai cu gura până la urechi şi îţi dădeai părul cărămiziu pe spate. Unde ţi-a fugit zâmbetul, frumoaso? Aş vrea să nu mă simt aşa de neputincios acum. Ştiu că treci printr-o perioadă groaznică, iar faptul că nu am habar ce să fac în privinţa asta e și mai oribil. Ţi-aş vindeca toate rănile dacă aş putea. Ţi-aş vindeca mama, ţi-aş aduce tatăl înapoi, ţi-aş reda zâmbetul, te-aş strânge în braţe de o mie de ori şi tot nu ar fi de ajuns. 
Crede-mă, aș face atât de multe pentru tine că nici nu îți poți imagina.

      Pe de altă parte, ai vrut să știi și tu câte ceva despre familia mea. Ei bine, nu ar fi prea multe de zis. Locuiesc în cea mai mare parte a timpului singur, și asta pentru că ai mei sunt divorțați. Tatăl meu s-a recăsătorit, iar mama lucrează mai tot timpul. Nu am cea mai tare familie, dacă e să zic așa. Mi-e dor de tata, dar cel puțin acum e fericit. Înainte nu era. Îl vedeam nervos și depresiv, iar mama era foarte afectată de asta. Dar cred că asemenea lucruri le vom putea discuta mai pe larg față în față, dacă voi avea șansa să te țin în brațe în timp ce-ți vorbesc despre toate astea, rostindu-ți și numele totodată.

      Sunt foarte idiot că nu vin la tine, știu. Probabil că și tu mă crezi la fel. Dar...nu-ți face griji, va veni și momentul acela. Cred că povestea noastră e mult mai fascinantă așa, ieșită puțin din tipar.

      Te rog să ai grijă de tine și nu fi prea tristă. Știu că ai dreptul ăsta, dar ar fi păcat. Mare păcat ca buzele acelea să nu fie curbate în sus. Stai lângă mama ta cât timp e nevoie. Eu voi fi aici oricând te vei întoarce."

       Fata lăsă biletul să-i cadă dintre degete. Lacrimile, de bucurie și durere în același timp, îi alunecau pe obraji, până la buze. Își trecu limba peste ele, închizând mai apoi ochii. Cine era omul acela atât de minunat? Cine era persoana atât de misterioasă și extraordinară din spatele bilețelelor? Și ce motive avea să nu se arate? Și cu toate astea îl iubea. Și iubea fiecare cuvânt spus de el. Și iubea ceea ce dezvăluia din el, sensibilitatea sa.

      Nu mai rămase acolo decât vreo cinci minute, apoi fata se îndreptă înapoi spre spital.