Fata de la metrou

Suflete pereche

    Ray se afla în metrou. Se plimba de la o staţie la alta deja de jumătate de oră. Avea în mână ultimul bilet lăsat de fată, şi-l citea din nou, cu sufletul la gură.

     "dragul meu, am horărât să-ţi spun de ce vin aici. Şi cred că meriţi să ştii întreaga mea poveste. Îmi eşti drag, mi-ai ajuns la inimă, aşa că de ce să nu-ţi povestesc?

      Cum am mai specificat, mereu mi-am iubit familia. Eu şi tatăl meu eram...cum să spun? Suflete pereche. Îl iubeam mai mult decât orice altceva. Obişnuia să-mi cânte la chitară, aşa cum fac eu acum. Îmi cânta aproape de ureche, iar eu îl priveam mereu cu o curiozitate nestăpânită şi o iubire cum nu ar mai putea exista. Tata obişnuia să îmi spună mereu "bucuria mea". Ştiam că reprezint o bucurie pentru el pentru că vedeam asta în ochii lui. Era îndrăgostit de mine, şi îmi spunea mereu că eu şi mama suntem cea mai mare comoară a lui. De asemenea, mama îmi povestea câteodată cu nostalgie despre perioada în care trebuia să mă nasc. Tata fusese mai entuziasmat decât ea. Atunci când am venit pe lume, a vărsat lacrimi. Asta mă face şi pe mine să vărs lacrimi pentru el, să mi-l amintesc şi să cânt şi eu.

     Tata a murit aici. A fost împins înaintea metroului, chiar cu două secunde înainte ca imapctul să aibă loc. Nu a mai avut timp nici măcar să-şi dea seama ce i se întâmpla. Ştii ce e cel mai dureros? Eram cu el, aşteptam metroul împreună. Gândeşte-te cum e să-ţi vezi tatăl, cea mai mare fericire a ta, că moare călcat de metrou, în timp ce lumea ţipă zgomotos, iar tu încă nu ştii cât de real e totul. Întreabă-te cum e să rămâi şocat cu adevărat, să nu te poţi mişca, să-ţi curgă lacrimi fără să realizezi. Să te doară pieptul, să-ţi ardă gâtul şi vrei să mori şi tu pentru totdeauna. Să nu poţi scoate un cuvânt pe gură săptămâni întregi la rând.

     Ray, acum ştii de ce sunt aici. Vin mereu ca să cânt, în amintirea lui. Vin să cânt pentru el, fiindcă nu vreau să-l uit, nu vreau să uit nimic din ceea ce reprezenta el. Şi, ei bine, Ray...mi s-a întâmplat cel mai frumos lucru aici. Te-am găsit pe tine. Sau poate că tu m-ai găsit. Nu ai idee cât de mult aş vrea să te îmbrăţişez acum."

     Băiatul îşi muşcă buza, încercând să-şi ţină sentimetele în frâu. Îşi putea imagina toată acea scenă înfiorătoare, în care tatăl şi fiica se pierd reciproc, pentru totdeauna. Îl treceau fiorii, simţea că rămâne fără aer doar la un semenea gând. O înţelegea mult mai bine acum. Şi o aprecia şi mai mult. Fără prea multe ezitări, Ray scoase o bucată de hârtie şi, cu pixul tremurând în mână, scrise:

     "Ştii, cred că încep să te iubesc..."

      Închise ochii şi se gândi. Habar nu avea cum să continue. Nu ştia ce să scrie mai departe şi cum să-i răspundă. Nu ştia cum să o consoleze sau să-i arate cât de mult o apreciază pentru puterea ei. Dar ştia sigur că începea să o iubească.