Fata de la metrou

Grupa de avansaţi

      Domnul Gates veni astăzi la lecţiile de chitară cu încă vreo câţiva elevi. Ray rămase confuz la început, dar când profesorul lui afişă cel mai larg zâmbet şi-i spuse ce se petrecea, băiatul simţi o scânteie care începu să-i ardă pieptul.

       - Ray, ei sunt cei de la grupa avansată. Am considerat că meriţi să fii printre ei.

       Se simţea mândru de el, mulţumit. Ştia că în sfârşit realizase ceva. Şi continua să progreseze. Aşa că în acea zi la cursurile de chitară, se simţise mai bine ca oricând. Nu mai era aşa de neputincios şi incapabil. Era un altfel de Ray, unul cu ceva mai mult potenţial.

     Plecase apoi la antrenamentele de baschet, de care începea să se cam sature. Părea că face totul mecanic, că joacă doar pentru a nu dezamăgi echipa. Ar fi vrut să poată într-o zi să renunţe, să nu-şi mai piardă timpul cu asta, să facă ceva ce-i place cu adevărat. Dar nu ştia când avea să vină acea zi, aşa că până atunci lua lucrurile de la sine. Dar ştia că trebuia să aibă mai mult curaj să se facă auzit, înţeles. Să ştie să ia decizii pe cont propriu.

      - Neaţa, Ray! îl salută Matt, bătându-l uşor cu mâna pe umăr.

      - Hei, răspunse el, luând mingea şi aruncând către coş.

      - Ce-ai de gând să faci azi? Sper că nu mergi iar să pierzi vremea pe la metrou. Ai mei sunt plecaţi, deci poate veniţi în seara asta pe la mine, nu ştiu, pierdem timpul, ce zici?

      Ray îşi înghiţi nodul din gât. Nu prea adora "să-şi piardă timpul" cu ei, fiindcă obişnuiau să vadă filme plictisitoare şi să mănânce prea multe porcării, de la care mai apoi i se făcea rău. Dar în orice caz, nu ăsta reprezenta motivul principal pentru care nu voia să stea cu ei. Ray îşi propusese să nu lipsească în nicio zi de la staţia de metrou, chiar dacă ea nu era acolo. Îi promisese că va continua să o aştepte, şi-i scrisese asta chiar în ultimul lui bileţel. Ştia că ea nu-l luase încă, fiindcă îl vedea lângă automat atunci când hoinărea prin staţie.

     - La ce oră vrei să venim? întrebă el, iar Kevin zâmbi amuzat.

      - Nu ştiu, pe la 7?

      Era cea mai nepotrivită oră, însă oricât de mult ar fi vrut el să refuze, în cele din urmă rosti:

      - În regulă, ne vedem atunci.

      De la antrenamente, Raymond se grăbi să ajungă la staţia de metrou, fără să mai treacă pe acasă. Avea echipamentul pe el, dar nu conta. Era transpirat din cap până în picioare, dar nici de asta nu-i prea păsa. Ajunse acolo şi merse direct la automat. Niciun bileţel nou. Doar ultimul pe care îl lăsase el acolo, care încă o aştepta pe ea.

      Se aşeză pe bancă pentru a se odihni. Trebuia să facă ceva, să ia atitudine, nu putea să lase totul aşa. Dar încă îi era teamă. Şi voia ca prima lor întâlnire să fie specială. Cu siguranţă avea să fie una specială. Dar până atunci îşi făcea griji pentru ea. Pentru mama ei. Pentru starea ei fizică şi psihică, fiindcă purta amintiri dureroase, iar acum trecea printr-o nouă etapă a durerii.

      Ray lăsă capul în jos şi răsuflă îngreunat.