Fata de la metrou

Prăpastie

După mult timp, fata chiar dormise bine. Se odihnise, se alimentase corespunzător, ba chiar visase frumos. Probabil că asta se datora faptului că era îndrăgostită, sau din cauză că fusese ţinută în braţe. Nu era prea sigură, dar visase un abis, o sferă diferită, ceva nou, inedit. Visase marea, muntele, pădurile, un teatru, un cinematograf, un oraş nou. Visase clădiri, dar visase și natură. Se plimba, era seară, era zi, era soare și era lună. 

     Mâinile sale fuseseră strâns încleştate cu cele ale unei prezenţe masculine, pe care nu reuşise să o distingă prea bine, în întunericul morbid. Poate era Ray? Nu avea de unde să știe, căci nu-i cunoştea chipul, nici vocea, sau orice trăsătură caracteristică. Dar ceva totuși îi părea familiar. Acea prezență cumva reușea să o destindă, îi crea impresia unei legături de-o veșnicie, iar asta o făcuse să se trezească zâmbind, ținând perna strâns, ca într-o îmbrățișare.

Se ridică din pat, ieși din salon, îndreptându-se tiptil către toaletă. Paturile din spital nu erau extrem de confortabile, iar peste noapte se lăsa răcoarea. Asta nu o împiedicase totuși să doarmă bine. Terminându-și ritualul de dimineață, simți un gol imens în stomac. Era timpul să mănânce, așa că grăbi pasul spre primul chioșc de lângă spital. Îşi cumpără doi covrigi pe care îi înfulecă din mers, păşind spre parc. Era prea devreme ca oamenii să hoinărească deja pe acolo. Singurii care patrulau nestingheriţi erau cei care se grăbeau spre serviciu, cu priviri morocănoase aruncate în pământ, lovind pe oricine întâlneau în cale. Doar ea se plimba în voie la acea oră, când soarele abia răsărise, oscilând între două sentimente incredibil de puternice: iubirea şi teama. Iubirea faţă de un om pe care nu îl văzuse încă, şi teama de a nu-şi pierde mama. Era copleşită, aşa că avea nevoie câteodată de aceste mici plimbări, în care să se regăsească pe sine.

Se afla într-o situaţie atât de ciudată, şi n-o putea descrie în totalitate. Ştia că avea o capacitate imensă de a simţi şi de a fi mai tot timpul acaparată de diverse emoţii. Cântând, învăţase asta şi reuşea să pună preţ pe orice trăire intensă. Câteodată ăsta era un lucru pozitiv, alteori nu, fiindcă şi emoţiile negative o afectau suficient de mult. Şi se temea enorm de orice stimul extern care ar fi putut să-i provoace o asemenea stare.

Era timpul să se întoarcă, căci mama ei încă dormea pe patul spitalului. Dorea să fie cu ea, în ciuda faptului că mintea îi zbura la Ray, dar şi la băiatul care o ţinuse în braţe. Intrând în încăperea albă a mamei sale, slab luminată, mirosul specific al spitalului rămase la uşa intrarii. Se blocă, încercând să perceapă imaginea din faţa sa aşa cum era dată: două asistente grăbite, resuscitând femeia, una dintre ele ţinând strâns de mâinile ei, ordonând celeilalte ce să facă. Fata încremeni. Se albise la faţă brusc, picioarele îi deveniseră ca de plastelină, iar respiraţia îi era tot mai sacadată. Nu voia să creadă şi să înţeleagă realitatea aşa cum era. Îşi scăpă geanta din mână şi palpitaţiile începeau să îşi facă simţită prezenţa. Nu mai era atentă la nimic şi totuşi putea simţi fiecare stimul care punea stăpânire pe ea.

În următoarea secundă, două braţe suficient de puternice dar consolatoare o atinseră şi o traseră în afara încăperii, în încercarea de a o duce departe de imaginea aceea terifiantă. Tremura neîncetat, respira greu, iar asistenta încerca să o ajute, să o calmeze. O duse într-o altă cameră, mai luminoasă, dar care nu compensa cu întreg întunericul din inima ei. O auzea bolborosind, dar nu era suficient de conştientă de ceea ce i se întâmplă. Femeia o întinse pe un pat, îi verifică pulsul, îi dădu nişte calmante, dar ea continua să-şi amintească de acea imagine a mamei sale, cu ochii întredeschişi şi pierduţi.

- Mama..., rosti într-un final, cu vocea răguşită.

Asistenta o privi compătimitoare, apropiindu-se de ea. Dar ea nu-şi mai dorea nimic, pe nimeni, în acel moment. Nici măcar pe ea însăşi. Nu ştia dacă se afla la marginea prăpastiei sau căzuse deja.