Fata de la metrou

Fata nu își spune numele

     În următoarea zi, Raymond ajunse destul de devreme la locul unde știa că o va găsi pe fată. Părea că tocmai atunci venise și ea. Acea ea care încă nu avea un nume. Acea ea care părea să-i domine mintea, deși nici nu o cunoștea. Nici măcar nu își vorbiseră față în față.

     Ray se așeză din nou după colț, unde știa că nu-l va observa. Fata găsi chiar atunci bilețelul lăsat de el cu o seară înainte. Își mări ochii și ciuli urechile. Se lăsă pe glezne, inima începând să-i bată zgomotos. Apoi o auzi râzând. Fata își lărgi zâmbetul, scoțând la iveală un șirag de perle albe. Ochii i se închiseră pentru o secundă, apoi începu să arunce priviri de-a lungul stației, la oamenii care treceau nestingheriți pe lângă ea. Probabil se întreba care dintre aceștia era el. Unde se ascundea și de ce îi trimitea ei bilețelele alea.

     Ray observă că fata începu să așterne cuvinte pe o altă bucată de hârtie. Ceva scurt și rapid, pentru ca apoi să împăturească biletul și să-l așeze lângă automat. Începu să râdă din nou, ridicându-se și părăsind locul. 

      Oare asta să fi fost toată șederea ei acolo pentru restul zilei? O văzu totuși cum se așează în alt loc, pe o băncuță, alături de alți câțiva tineri. Stătea cu spatele la automat, așa că Ray își făcu puțin curaj și apucă biletul lăsat de ea acolo.

     - Dacă mă vede acum, sunt dat naibii, șopti pentru sine.

     Băiatul se gândea că și așa fata îl credea probabil un ciudat. Nu voia să-l și vadă furișându-se pe acolo. După ce luă bilețelul, se puse în șezut, în spatele zidului, și citi scurta, surprinzătoarea afirmație:

     ”numele meu e mai puțin important, atât timp cât tu nici nu te arăți.”

     Își duse mâna la frunte, copleșit de adevărul acelor cuvinte. Era un idiot. Ce făcea? Urmărea o fată, îi trimitea câteva bilețele, dar nici măcar nu avea curajul să se arate. Chiar părea un ciudat. Cu toate astea, îi răspunse fetei la mesaj, pe o nouă bucată de hârtie.

     ”E adevărat și te înțeleg perfect. În locul tău nici măcar nu mi-aș mai răspunde. Ei bine, știu cât de prostesc e, dar țin să mă prezint. Eu sunt Raymond. Am șaptesprezece și...nu-s prea multe lucruri interesante despre mine. Tu ești mult mai interesantă. Tu ești talentată, iar talentul tău sensibilizează oamenii. Tu ești frumoasă. Și arăți minunat atunci când râzi. Tu...o să zici că-s un psihopat, așa că probabil ar trebui să încetez. Promit că într-o zi voi veni la tine, să-ți vorbesc față în față. Dar până atunci, vreau doar să te privesc și să-ți scriu. Crede-mă, vin zilnic aici.”

     Cu aceeași subtilitate, strecură noul bilet lângă automat. Își făcu drum mai apoi pe lângă fata ce cânta cu tinerii, părând un trecător ca oricare altul.