Fata de la metrou

"Rămâi aici, Ray."

     Era o dimineaţă de august, cu soare şi căldură din plin. O dimineaţă perfectă în care oamenii patrulau pe străzi angrenaţi în diferite activităţi. O zi minunată pentru ca Ray să o asculte pe fata de la metrou.

      Se afla acolo deja de două ore, în locul pe care ea îl denumise "al lor". Ea nu venise încă. Ştia că trebuie să apară, dar nerăbdarea şi dorinţa arzătoare de a asculta acel cântec special compus pentru el era prea puternică. Aşa că o aştepta în linişte, în timp ce oamenii veneau şi plecau. Toţi călătoreau cu metroul, toţi aveau un scop pentru care se aflau acolo. Dar niciunul nu semăna cu al lui. Nimeni nu venea să o privească pe ea, nimeni nu era acolo ca să o asculte.

      Se aşeză pe o băncuţă pentru a nu ieşi prea mult în evidenţă. În scurt timp, o văzu. O văzu venind către automat, cu un băieţel de mână. Purta aceeaşi pălărie neagră, elegantă, pe care o avuse şi în prima zi. Arăta pe zi ce trecea tot mai fermecător. Ochii îi străluceau mai mult, zâmbetul îi era mai larg, vocea mai catifelată, părul mai cărămiziu.

      Ea chiar era unicul motiv pentru care se afla acolo. Ura staţiile de metrou, îi dădeau o stare de repulsie şi un sentiment de goliciune şi tristeţe. Ura aglomeraţia şi fumul de ţigară. Dar dacă acela reprezenta locul ei preferat, atunci pentru el nu mai conta nimic altceva.

     - Aşează-te aici, Tom, îl îndemnă ea pe băieţel, arătându-i câteva trepte de lângă automatul obişnuit de cafea.

     - Ce vrei să cânţi? o întrebă acesta curios.

     - Un cântec pe care l-am compus pentru o persoană mai...deosebită, rosti ea, trecând cu privirea pe la oamenii din apropierea ei.

     Ray se afla din nou după colţ, mai emoţionat ca în oricare din zilele trecute. Stătea sprijinit de zid şi încerca să se concentreze atât la versuri, cât şi la muzică.

       "În fiecare zi am fost aici

       În fiecare zi am cântat, am încercat,

       Am dat ce e mai bun din mine,

       Dar n-a fost nimeni să audă.

      Şi vin aici şi tot încerc,

      Să mă fac cumva remarcată, auzită,

     Mi-am pierdut speranţa pentru o clipă,

     Crezând că nimănui nu-i pasă.

     Şi apoi mi-ai scris, m-ai surprins, m-ai atins,

     Inima mea a fost mişcată, profund fericită

     Fiindcă am ştiut că tu m-ai auzit.

     Deşi nu te cunosc, nu ştiu cine eşti,

     Am rămas totuşi impresionată, atinsă,

      De ale tale cuvinte aşternute pe hârtie.

     Deşi mi-ai scris prin bileţele,

     Ţi-am auzit vocea mieroasă, blândă,

     Prin cuvintele frumoase

     Ce mie mi le-ai adresat.

     Deşi eşti un străin,

     Parcă te cunosc de-o viaţă,

     Şi vreau să-ţi cânt, să îţi vorbesc şi iar să cânt,

     Pentru că numele tău mi-aduce inspiraţie.

     Nu ştiu când îţi va veni curajul,

     Dar rămâi aici cu mine, Ray,

     Şi hai să comunicăm,

     Tu prin bileţele, eu prin muzică,

     Să ne cunoaştem mai bine,

     Să ne ascultăm deşi nu ne vedem.

     Rămâi aici, Ray."

          Raymond simţi o lacrimă în colţul ochilor şi o lăsă să i se prelingă pe obraz. Tocmai i se adresase lui, cântând acele cuvinte cu o sensibilitate aparte. Avea de gând să rămână acolo. Dar nu se simţea pregătit să-i vorbească faţă în faţă. Ştia că ar fi fost dezamăgit de el. Nu era nici atrăgător, nici bogat, nu avea nici o voce atât de dulce ca a ei, s-ar fi încurcat în cuvinte, iar el nu dorea să fie sub aşteptările ei. 

     - Ţi-a plăcut, Tom? îi auzi din nou vocea, adresându-se puştiului.

     - Foarte mult. Trebuie să fie vorba de o persoană cu adevărat specială.