Fata de la metrou

Ray nu vrea să piardă

Ray se simţea obosit, dar nu suficient încât să-l distragă de la bucuria pură pe care o purta cu el de câteva zile. Încă îi tremurau parcă mâinile de emoţie, de când o ţinuse pe fată în braţe, şi noaptea aceea fusese doar a lor.

Nu mai reuşise să doarmă atunci, nu reuşise nici măcar să stea locului în camera sa. Aruncase la coş, gândindu-se la ea, din nou şi din nou. Ray nu mai experimentase niciodată dragostea în felul ăsta, şi îşi dădea seama că timiditatea sa avea şi un avantaj, pentru că povestea lor nu era aşa ca toate celelalte. Ei trăiau intens, trăiau frumos, erau anonimi pe de-o parte, dar în acelaşi timp parcă se cunoşteau dinainte să se nască. Şi nicio emoţie nu-i dădea mai mulţi fiori decât asta.

Se îndrepta cu paşi repezi către staţia de metrou, locul ăla care devenise sfânt pentru el. Se simţea acolo mai bine decât acasă uneori, chiar dacă se lovea de oameni şi era gălăgie. Pentru el, zgomotele acelea era doar un fundal, iar în mijlocul său se aflau ei doi, purtători de emoţii şi trăiri, purtători de cuvinte şi mistere, jucându-şi rolul în cadrul acela cotidian şi monoton. Dădeau culoare vieţii de acolo, unui loc obişnuit din care fiecare pleca fără să ştie ce lucru minunat se întâmplă în jur, cu doi oameni, un automat de cafea şi nişte foi de hârtie scrise. Ce conexiune puteau naşte asemenea lucruri şi ce sublim se îmbinau poveştile.

Ajuns la staţia de metrou, la ora 07:00 seara, când oamenii se întorceau de la muncă, iar adolescenţii ca el făceau graffiti pe pereţi şi fumau, el se aşeză pe bancă. Luă o gură de apă şi se odihni câteva clipe, bucurându-se de răcoarea care îl ferea de razele prea puternice ale soarelui. Apoi, scoase din buzunar un bileţel. Ultimul pe care îl primise de la ea îl topise cu adevărat. Erau exprimate sentimentele ei în mod direct, şi în acelaşi timp dorinţa ei de a-l vedea pe el. Încă nu ştia dacă să acţioneze, dar îi scrisese şi el ceva, ceva ce îşi dorea mult ca ea să citească. Când era suficient de aproape de locul în care îşi plasau ei bilete, văzuse o bucată de hârtie nouă. Nu se aştepta să-i mai scrie ceva şi, curios, nerăbdător, ridică hârtia să citească:

" Dragul meu iubit,

îndrăznesc să te numesc aşa, în ciuda faptului că nu te cunosc prea bine şi că nu te-am văzut. Îţi scriu acum în lacrimi, nici eu nu ştiu cum pot avea puterea să fac asta, dar trebuie. Sunt îndurerată, plină de suferinţă, îndoliată. Mă doare inima, şi inima mi-e neagră, nu pentru c-am rămas orfană, ci pentru că părinţii mei s-au dus fără mine. Cred că e sacrifiul suprem din partea oricărui părinte să-şi iubească fiica atât de mult, să spere şi să lupte pentru ea, lăsând-o apoi în urmă, murind într-un scop ca acesta. Sigur, niciunul dintre ei nu şi-a dorit asta, dar ştiu că toată lupta mamei mele de a supravieţui a fost doar pentru mine, căci altfel n-ar fi supărat-o moartea.

Dragul meu Ray, mă dor încheieturile, fiindcă nu a trecut nici măcar o zi de la moarte, şi încă sunt şocată, neputincioasă, iar sângele se scurge alert prin mine, gata să ţâşnească. Mă doare capul şi m-am rugat enorm să pot găsi puterea de a-ţi scrie. Te rog, iartă-mă, iartă-mă, iubitul meu, dar nu mai pot trăi aşa. Nu vreau o viaţă aici, în singurătatea asta, în marginea asta a lumii. M-aş muta în staţia de metrou, doar ca să fiu cu tine, dar asemenea poveşti nu se întâmplă. Nu am siguranţa că mi te vei arăta vreodată, şi te voi cunoaşte aşa cum eşti. Dragul meu Ray, am ajuns să te iubesc sincer, şi alături de durerea lăsată de plecarea ambilor părinţi, se adaugă şi această suferinţă că nu mai pot veni acolo. Voi pleca. Mâine voi pleca alături de mătuşa mea într-un loc nou, departe de durerea de aici. Te rog, nu, te implor, să nu mă urăşti, să nu te superi pe mine, Ray. Dacă vei putea vreodata, vino în vizită acolo, pentru că aici mi-e dor de tata şi de mama mult prea mult. Voi trece pentru ultima dată mâine dimineaţă la metrou, să-ţi las adresa. Nu ştiu dacă te voi pierde, dacă ne vom întâlni vreodată, dar oricine ai fost şi eşti, o să rămâi viu pentru mine, şi o parte din inima mea te va iubi şi-aşa.

Închei, fiindcă degetele mele nu mai rezistă. Mult succes, Ray, iartă-mă.

A ta,

fata de la metrou "

Ray clipi de câteva ori, se întoarse cu spatele şi tot ce putea face era să plângă în linişte. Nu ştia cum să-i spună chiar în acel moment, dar nu voia ca fata să se teamă. Sigur că urma să o caute, să lupte pentru ea. Ray nu voia sa piardă şi, mai ales, nu voia s-o piardă pe ea.