Fata de la metrou

Ray dansează la staţia de metrou

     - Unde naiba ai fost plecat toată ziua? îl luă la rost unul dintre colegii săi, Kurt.

     Ray, având încă tipicul zâmbet tâmp pe faţă, îi răspunse:

     - Am fost...ocupat. S-a întâmplat ceva?

     Toţi ceilalţi îi aruncară priviri încruntate. Furia se citea în ochii fiecăruia, iar Ray simţi nevoia de a înghiţi în sec.

      - Dă-o dracului, Ray, avem meci peste două săptămâni şi tu nu ai venit deloc la antrenamente în ultimele zile. Ce tot faci?

     Singurul care nu părea să-şi bată capul, ba chiar se amuza era Kevin. El ştia cu siguranţă unde fusese Raymond şi cum îşi petrecuse timpul. Nu era supărat pe el, fiindcă nici lui nu-i prea păsa de meciul ăla. Poate aveau să câştige, poate că nu. În orice caz, el juca baschet din plăcere, şi nu pentru vreun premiu stupid. Iar Kevin era convins că acelaşi lucru era valabil şi în cazul prietenului său.

     - Ok, îmi pare rău, am avut ceva de lucru. Acum sunt aici, putem trece peste asta şi să ne antrenăm?

      Apucă mingea şi, dintr-o primă aruncare, nimeri coşul. Ceilalţi doar oftară, iar pentru următoarele ore continuară să se antreneze. Ray era bun la baschet, dar simţea deseori că nu acolo îi era locul. I-ar fi plăcut să facă multe alte lucruri, iar de câteva zile se gândea serios să înveţe să cânte şi el la chitară.

      

       În următoarea zi, Ray o găsi pe fată dansând. Nu-i veni să creadă, dar cu toate astea, ea chiar dansa. Se învârtea nebuneşte în jurul unor copii, în timp ce oamenii stăteau şi aplaudau în ritm cu muzica ce se auzea de la un casetofon vechi.

        - O, Dumnezeule, şopti el ca pentru sine, apropiindu-se de mulţime.

      În treacăt, luă şi bileţelul de lângă automat, fiind atent să nu fie privit. Apoi îşi făcu loc printre ceilalţi, privind-o cu o admiraţie pe fata care se învârtea fără întrerupere. Ray se afla atât de aproape de ea, că îşi aminti de ziua precedentă, când ea îşi uitase pălăria şi-i vorbise.

      Ameţind, fata îşi pierdu echilibrul, iar greutatea sa căzu chiar peste Ray. Acesta o prinse instinctiv, simţindu-şi deodată trupul moale, acaparat de o energie străină şi de un sentiment de euforie. Ea se sprijinea de el. El chiar putea să-i simtă parfumul, să-i simtă braţele între palmele lui, să o privească atât de aproape, să...

       - Vai, scuză-mă, râse ea, făcând imediat doi paşi în spate. Hei, tu eşti tipul de ieri, nu? Cel cu cafeaua.

      Ray se simţi flatat că ea îl recunoscuse atât de uşor. Vocea ei suna ca o cântec, o alinare care îl făcea să se cutremure.

        " Habar nu ai tu cine sunt" - rosti în gând, zâmbind.

      - Da, eu sunt, îi răspunse, încercând să ignore mulţimea de oameni care îl privea acum.

     Fata nu îi mai răspunse. Continuă să se învârtă iar şi iar, luându-i pe copii de mână. Acel cadru în care se afla îl copleşi pe băiat. O plăcea aşa de mult, încât simpla acţiune de a o privi îl făcea să fie fericit. Nu ar mai fi plecat de acolo niciodată. Niciodată. Brusc, se simţi tras de mână şi până să realizeze ce se întâmplă, se trezi şi el în mijlocul copiilor, tras încolo şi încoace. Fata se învârtea în jurul lui, bătând din palme şi ţopăind. Încă vreo câteva persoane din mulţime îşi făcură curaj să intre în joc. Abia atunci Ray îşi dădu seama ce vis frumos trăieşte şi începu şi el să danseze, prinzând mâna fetei într-a lui.

      Când toată distracţia alături de copii se terminase, fata nu-i spuse prea multe. Venise doar ca să-şi ia "la revedere" şi, în grabă, rosti:

      - Mersi de cooperare, i-ai făcut fericiţi pe copii.

      Dar el nu mai apucă să-i răspundă, aşa că rămase singur, privind-o cum fuge să-i ajungă pe copii din urmă. De-a dreptul încântat, îşi aminti de bileţelul din buzunar şi îl scoase pentru a-l citi. De data asta, rămase holbându-se la bucata de hârtie, neştiind cum să reacţioneze.