Fata de la metrou

Cine e mai trist?

        1. Vă rooog, nu mai vreau să văd comentarii care să conţină cuvântul "next" sau care să mă implore să postez mai repede că mă strâng de gât. Dacă vreţi să vă exprimaţi părerea, legaţi-vă strict de capitol şi de ce v-a plăcut sau nu v-a plăcut, dar nu mai scrieţi prostiile alea că pe cuvântul meu că le şterg pe toate. E stupid. Mulţam.

     Ray încerca la nesfârşit să-şi înghită nodul acela din gât. Dar nu reuşea. Părea că ceva îl blochează, că îşi pierde oxigenul, că nu mai poate stabili vreo conexiune cu realitatea. Braţele începură să-i tremure incontrolabil, dar încercă pe cât de mult posibil să nu se dea de gol. Însă tot nu reuşea să-şi dea seama dacă fata dinaintea lui era chiar ea. Fata lui de la metrou. Şi când îi vorbise, ceva înăuntrul lui se zguduise. Nu mai ştia cât timp trecuse de când nu o văzuse, dar chiar dacă erau doar câteva zile amărâte, pentru el păruseră o eternitate. Nici nu ştia cum reuşea să-şi ţină întreg corpul în frâu, fără să o tragă la piept şi să o strângă în braţe cu toată forţa lui.

     - Deci mă pot aşeza? repetă fata întrebarea, moment în care Ray reuşi să iasă cumva din transă.

     - Da, da, sigur.

     Nu ştiu cum reuşi să-şi controleze vocea, fără să scoată la iveală cât de emoţionat era. De la o vreme, îşi trimiseseră bileţele pline de cuvinte venite direct din inimă, pline de sentimente şi mărturisiri, iar el nu ştiuse niciodată care fuseseră reacţiile imediate ale fetei. Ar fi vrut să ştie ce gândeşte şi ce simte citindu-i fiecare cuvânt.

      - Ce cauţi aici la ora asta, P.J.? îl întrebă, dar fără să-i privească ochii.

      I se rupea inima în o mie de bucăţi, privind-o atât de amărâtă, de tristă şi de gânditoare. Îi era aşa de dor de zâmbetul acela al ei, zâmbet cu care îl cucerise din prima zi. Îi era dor de energia ei, dar avea încredere că lucrurile urmau să revină la normal.

      - Eu...vin aici câteodată ca să fiu singur, rosti pe un ton scăzut, aproape şoptit.

      - Vii mereu?

      - Nu chiar, minţi el.

      - Ce te întristează, P.J.? continuă ea, privindu-l adânc în ochi pentru prima dată.

      Doamne, cât de mult ar fi vrut atunci să o sărute, fiindcă buzele îi tremurau într-un mod aproape insesizabil, iar gura i se mişca în cel mai lent mod posibil, respirând greu.

      - Dar pe tine ce te întristează, Emy? o întrebă la rândul lui, folosindu-i numele pe care el însuşi i-l dăduse.

       Fata tresări pentru o secundă, întorcându-şi capul, moment în care părul i se mişcase atât de mult încât îi atinse uşor obrazul. Şi fu de ajuns pentru el ca să simtă un amalgam de trăiri interioare.

      - Sunt...atât de multe de spus, dar nu am puterea să vorbesc despre toate.

      Vocea îi tremura, ceea ce însemna că încerca să-şi ţină lacrimile în frâu.

      - Atunci vorbeşte despre ce te frământă cel mai mult. De ce ai venit la ora asta aici?

      Ea făcu o pauză lungă, trăgând aer în piept.

      - Am venit să las un bileţel. Şi am sperat cumva că...nu ştiu, ar putea fi aici. De fapt încă sper, pentru că nu aş putea şti dacă e sau nu. Nu l-am văzut. Dar...dacă va începe să mă uite?

      Părea atât de tulburată, iar în ochi i se citea doar îngrijorarea. Ray se simţea ca ultimul idiot. Nu făcea nimic. Stătea acolo şi o privea, fără să lase naibii totul la o parte, să o ia în braţe şi să-i spună că el era nenorocitul acela de Ray şi că, bineînţeles, se afla acolo şi avea să fie acolo mereu pentru ea. Şi voia să-i spună cât de mult o iubeşte şi cât de prost se simţea că nu avea forţa necesară de a-i alunga orice teamă, orice durere din inimă. I-ar fi înlocuit inima cu a lui. I-ar fi oferit-o cu tot dragul, doar să o vadă din nou întreagă.

     - Tipul acela, nu?

     - Da.

    Scoase biletul şi se îndreptă spre veşnicul loc unde îşi lăsau cuvintele unul altuia. Apoi se întoarse la el, îl privi în ochi şi rosti:

      - Aş vrea să te îmbrăţişez, dar în cazul în care e aici şi mă priveşte, nu vreau să-şi facă impresii greşite. S-a mai întâmplat asta o dată.

      Zâmbiră amândoi. Şi probabil că amândoi se gândeau acum la Jay.

      - E în regulă. Dar dacă vrei, te pot îmbrăţişa eu, iar tu nu ai fi vinovată cu nimic.

      - Ăă, ok. Iar eu întorc capul, ca şi cum nu m-aş aştepta. Voi părea luată prin surprindere.

      Şi aşa făcură. Fata privi în altă direcţie, iar Ray îşi aşeză braţele rapid în jurul ei, trăgând-o aproape de el. Iar ea încercă să mimeze uimirea, întorcându-şi apoi capul către urechea lui şi şoptind:

       - Poţi să mă strângi mai bine, ca să pară că nu am nicio şansă să scap de aici prea curând.

       Ray procedă întocmai. Şi rămaseră aşa, în linişte.