Fata de la metrou

Fata îşi uită pălăria

     Raymond nu se putuse mişca toată după-amiaza după ce o auzise pe ea cântând pentru el. Fusese magic, mult prea ireal. Fusese perfect. Pentru el, perfecţiunea chiar începea să existe. Şi o vedea zilnic.

      O văzuse plecând spre seară, după ce îi lăsă un bileţel lângă obişnuitul automat. Ray se grăbi atunci să-l ia, citindu-l pe nerăsuflate, ca de obicei:

      "hei, Ray. Sunt un pic emoţionată acum ca să scriu aşa cum ar trebui. Te rog, spune-mi că ai fost aici şi m-ai auzit. Sigur că aş putea cânta din nou şi din nou acelaşi cântec, dar nu ar fi la fel ca prima dată. Aşa că te rog zi-mi că ai fost azi în staţie şi l-ai văzut şi pe Tom şi ai simţit şi tu acea emoţie pe care am avut-o şi eu. Tom este un băieţel orfan de care mai am grijă câte o dată. L-am adus astăzi aici şi n-ai idee cât de mult s-a bucurat. - aceeaşi fată fără nume."

        

     Ray zâmbea tâmp. Se bucura că nu o dezamăgise. Fusese chiar acolo, chiar după zid, aproape de sufletul ei. Era impresionat că se interesa de un băieţel orfan. Probabil că ea zilnic bucura inimile oamenilor. Scoase dintr-un buzunar al rucsacului ce-l purta mereu la el un pix albastru şi se apucă să-i răspundă, încercând să-şi controleze tremurul mâinilor.

      "bună şi ţie, fată fără nume. Sigur că am fost aici. Mereu mă ţin de promisiuni şi, în plus, ţi-am spus că vin zilnic aici. Chiar crezi că nu aş fi venit azi, când ştiam că vei cânta tocmai pentru mine? Nici dacă ar fi venit Apocalipsa nu aş fi ratat aşa ceva. Atunci când cânţi eşti şi mai frumoasă. Eşti minunată. Iar acum că mi-ai cântat tocmai mie m-am simţit ca cel mai fericit om de pe lume. Şi nu ştiu nimic despre tine. Nu ştiu câţi ani ai, de ce vii aici, cum te cheamă...dar voi continua să vin şi să te privesc. Să te ascult şi să vărs lacrimi aşa cum am făcut azi. - acelaşi idiot pe nume Ray"

     Raymond strecură bileţelul în locul lui de veci şi se ridică pentru a-şi lua o cafea de la automat. Deşi era seară, avea o nevoie nestăpânită de o cafea dulce. Avea de gând să se îndrepte apoi spre casă şi să-şi piardă seara cu Kevin.

      - Scuză-mă, am uitat ceva aici, te superi dacă îmi dai pălăria de jos?

     Acea voce extrem de familiară şi dulce îl făcu pe Ray să se cutremure. Simţi furnicături pe şira spinării şi întoarse capul. Niciodată nu fusese atât de aproape de ea. Se pierduse de-a dreptul în acei ochi ciocolatii, în acea privire gingaşă, în acea frumuseţe orbitoare.

     - Te superi? repetă ea, încercând cumva să-şi ia pălăria uitată acolo.

     - Nu, scuze. Poftim, îi răspunse el, apucând-o şi întinzând-o către fată.

     Îi atinse accidental mâna, iar asta îl făcu aproape să răbufnească de încântare şi bucurie.

     - Mulţumesc, scuze pentru deranj. Apropo, cafeaua ta e gata, râse ea şi-i făcu din ochi, arătând spre paharul ce stătea fierbinte acolo.

     - O, da. Mersi, îşi reveni el şi sorbi din paharul de plastic.

    - O zi frumoasă!

     Şi apoi plecă din nou. Acela cu siguranţă fusese cel mai tensionat moment dintre ei doi. Cel puţin pentru el. Nu ştia ce i se întâmplă, dar se purta ca un idiot îndrăgostit. Dar de ce să nege? Era cu siguranţă un idiot îndrăgostit. Zâmbi şi îşi făcu drum spre casă.

     vreau să vă mulţumesc pentru că citiţi chestia asta pe care nu aş prea putea să o numesc carte. mulţumesc pentru cuvintele drăguţe pe care mi le-aţi adresat şi, ei bine, dacă cineva vrea  dedicaţie, poate să ceară. :)