Fata de la metrou

Ray şi fata îşi dau nume

      Era deja a şaptea oară când Ray mergea la lecţiile de chitară. Domnul Gates, profesorul său, nu-şi arăta interesul chiar în cea mai mare măsură, dar nu putea spune că nu progresează. Domnul Gates era genul de om căruia nu-i păsa prea mult de ce se întâmpla în jur atât timp cât îşi avea leafa în buzunar. Stătea mereu cu ţigara în gură şi avea o privire serioasă care-l enerva la culme pe Ray.

      - Aşa e bine? întrebă el, aşezându-şi degetele pe corzile chitării.

     - Nu, ăla nu e Sol Major. Pune degetul ăsta o coardă mai sus, iar ăsta cu una mai jos şi...

     - Aşa?

     - Da, e bine. Acum fă La Minor.

     Ray reuşi până la urmă să facă bine acordurile, dar îl dureau degetele destul de tare. Nu s-ar fi gândit că e atât de greu să cânţi la chitară. Admiraţia pentru fata de la metrou îi crescuse şi mai mult. Într-un cântec, acordurile alea trebuiau schimbate mereu, iar lui îi venea să renunţe doar gândindu-se la asta. Dar nu putea. Îşi promisese că avea să înveţe să cânte şi nimic nu-l putea opri. Aşa că după obişnuita oră cu domnul Gates exersă şi acasă o mare parte din zi.

     Spre seară se hotărî să meargă la staţia de metrou pentru a o privi din nou pe fata visurilor lui. Fata pe care nici nu ştia cum o cheamă. Hotărâse împreună cu ceilalţi colegi de echipă să facă antrenamentele pentru meci dimineaţa. Cu toţii în întrebaseră despre fata de care el era îndrăgostit, dar nu dăduse niciun detaliu. Era secretul lui şi al lui Kevin.

     Ray se aşeză pe o bancă, alegând să o privească de la depărtare de această dată. Era aşa de frumoasă, aşa de graţioasă, încât nu se putea abţine să nu zâmbească precum un idiot când o vedea. Spre marea lui surprindere, o văzu pe fată îndreptându-se spre el. Probabil că-l recunoscuse. Palmele deja începeau să îi transpire, iar inima să-i bată nebuneşte, căutând o portiţă de scăpare.

     - Salut, dansatorule, zâmbi ea, întinzându-i mâna.

      Abia atunci Ray realiză că asta era şansa lui să afle cum o cheamă. Dar îşi dădu seama totodată cu dacă i-ar fi aflat şi ea numele, l-ar fi recunoscut. Şi se temea de asta ca naiba.

     - Bună, răspunse el timid.

     Mâna ei era caldă, fierbinte chiar, transmiţând un fel de electricitate prin corpul lui Ray.

    - Mulţumesc pentru ce ai făcut zilele trecute, a fost drăguţ din partea ta.

     Cuprins de panică, băiatul o privi surprins.

    - Pentru că ai dansat, îl lămuri ea.

     - O, da.

     Aşa cum se aştepta, se comporta ca un idiot, nefiind în stare să poarte o converaţie normală cu o fată ca ea. Deşi ştia cât de mare era riscul, curiozitatea îl rodea prea tare, aşa că întrebă:

    - Cum te numeşti?

    Fata îl privi preţ de câteva secunde, apoi râse. Ray se cutremură din nou văzându-i zâmbetul acela larg, un zâmbet sincer.

    - De ce mă întrebi asta?

     Băiatul ridică o sprânceană. Ăsta era cel mai stupid lucru, ce era atât de greşit în a-i spune numele ei?

    - Să ştiu cum să îţi spun.

    - Poţi să-mi zici cum vrei. Ştii, îmi place ca o persoană să-mi cunoască întâi povestea înainte de a şti numele. Şi asta pentru că numele meu, deşi nu e unul deosebit, are în spate o poveste.

     Rostind aceste cuvinte, fata afişă un zâmbet dulce, de copil. Erau destul de aproape unul de celălalt, iar Ray simţi pentru o clipă dorinţa arzătoare de a o săruta. Însă ştia că nu poate face asta.

    - În cazul ăsta, nu-ţi voi spune nici eu numele meu, rosti el, arătându-i limba.

    - Cum vrei. Îţi voi alege eu un nume. Îţi voi spune P.J

    - P.J? râse Ray, lăsându-se uşor pe spate. De ce tocmai P.J?

    - Sunt iniţialele numelui tatălui meu, răspunse, trecându-şi mâna prin păr.

     - Oo..

     Fără vreun motiv, fata îşi băgă mâinile în părul lui şi-l ciufuli, începând iar să râdă. Ray doar închise ochii, suportând acel chin, dar totodată fiind în culmea fericirii.

    - Atunci îţi voi pune şi eu un nume, continuă el, rămânând pe gânduri.

    - Uimeşte-mă.

    Ray o analiză. Era o fată simplă, cam la aceeaşi vârstă cu el, fără machiaj, fără unghii colorate, fără vopsea în păr, având de fapt un cărămiziu natural, asemănător asfinţitului.

     - Emy, răspunse scurt.

    - De ce Emy? chicoti fata.

   - Ţi se potriveşte.

    Fata îşi lăsă capul pe spate, rânjind amuzată.

   - Dar cum îţi voi afla povestea? continuă Ray.

    Ea se ridică, aşezându-şi mai bine tricoul negru. Se întoarse spre el şi rosti:

    - Asta e o întrebare foarte bună. O zi frumoasă, P.J!

    Plecă, lăsându-l singur pe bancă.

     hei, Edişor, am făcut capitolul ăsta "puţin mai lung" pentru că aşa ai vrut. so, e pentru tine.