Wish upon a lantern

Capitolul 8

„Azi nu voi putea să vin până la han ca să te iau. Roagă pe cineva de acolo să te aducă cu trăsura până în port."

Citesc biletul de la tata fix după ce termin de mâncat. Nu mă așteptam să mai aibă treabă, din câte îmi aduc bine aminte a spus că o să fie liber... deși e posibil să fi intervenit ceva între timp? Dacă așa stă treaba, atunci nu am ce să fac decât să rog pe cineva să mă ajute. Dar din păcate nu știu pe cine aș putea ruga. Mă îndoiesc că personalul hanului se ocupă și cu așa ceva, deci... 

- Ce e cu fața asta lungă?

Tresar la auzul vorbelor, în principal pentru că nu mă așteptam să-mi vorbească și ceva și apoi pentru că recunosc vocea. Când îmi ridic ochii din bilet îl văd pe Xiao care stă cu mâinile încrucișate la piept și se uită la mine cu o expresie pe care nu am mai văzut-o până acum. 

- Ce cauți aici?

Nu spune nimic, în schimb arată spre biletul din mâinile mele.

Mă uit din nou spre bilet și apoi la el și devin și mai confuză decât înainte. Ce are biletul de-a face cu faptul că e aici? Doar nu cumva... 

- În timp ce tu erai ocupată să te bați cu goblinii ăia, Verr mi-a spus să te escortez spre Liyue azi.

- Cine e Verr?

- Șefa. Nu știi nici măcar atâta lucru?

Îmi plec privirea când spune asta. Nu m-a interesat niciodată să aflu cum o cheamă, deși poate ar fi trebuit.

- Și tu ai acceptat? Așa pur și simplu?

- E datoria mea ca adept să fac întocmai când sunt chemat. 

E datoria ta ca adept să... Deci cu alte cuvinte face asta numai pentru că e obligat de contract să ducă la bun sfârșit orice sarcină atât timp cât i se spune? Nu știu dacă vreau să-i accept ajutorul când îmi dă senzația că nu ar vrea să fie aici, dar... 

Dar nici nu cred că am pe cine altcineva să mă ajute, deci nu prea am de ales.

- Bine. 

- Cedezi? Credeam că o să te împotrivești mai mult după...

- După ce?

- Nu contează.

Mă pregătesc să zic ceva, poate să insist mai mult să-și termine propoziția, dar nu apuc să fac asta pentru că-mi dau seama de ceva. Când mă uit în jur observ că toată lumea se uită spre noi... sau mai bine zis nu spre noi, ci spre el. Toată lumea se holbează la el. De ce se holbează? Poate că îl recunosc și nu m-ar mira dacă ar fi așa. Spre deosebire de mine toți cei de aici știu istoria țării din moment ce au trăit aici toată viața.

- Hai. 

Văd că a înaintat deja cu câțiva pași și se uită spre mine. Când te uiți la el din depărtare se poate vedea că postura pe care o afișează e destul de intimidantă și-mi dau seama că toți oamenii se uită la el cu puțină frică în ochi. Unei mici părți din mine i se pare ridicol pentru că odată ce ajungi să vorbești cu el îți dai seama că nu ai de ce să te temi. Încearcă doar să protejeze locul acesta, iar oamenii ar trebui să-i fie recunoscători, dar în schimb... în schimb le e frică de el. 

Mă apropii de el și o luăm din loc. 

Îmi spune că drumul o să dureze vreo două ore de îndată ce trecem de pod. Merge în fața mea, probabil pentru a mă ghida, deși sunt sigură că ar fi mai bine dacă am merge unul lângă celălalt. Sunt destul de capabilă încât să nu mă pierd dacă nu mă uit la el. În timp ce mă gândesc la asta încep să merg puțin mai repede și ajung în stânga sa. Nu se uită spre mine, dar știu că e conștient că am ajuns lângă el pentru că imediat se încordează.