Wish upon a lantern

Capitolul 17

Nu am ieșit deloc din camera mea ieri. Nu m-am mai simțit în stare de nimic. Știu că e posibil să fi reacționat puțin exagerat când am fugit de acolo, dar nici nu am vrut să încep să plâng în fața tuturor. M-am speriat când am citit ce scrie pentru că nu mi-a venit să cred că mama s-a accidentat din cauza mea. Dacă nu aș fi stat în ploaie nu s-ar fi întâmplat asta pentru că nu aș fi răcit. Totuși, nu aveam de unde să știu că se va întâmpla așa ceva și nu are rost să regret... plus că nu pot să zic că regret pe deplin. Mi-a fost frică pentru mama, dar știu că nu are rost să fiu supărată din cauza asta pentru că supărarea nu o va ajuta deloc, ce o va ajuta e să mă întorc acasă... Dar, am fost supărată și pentru că o parte din mine nu vrea să plece, iar dorința asta nu i se datorează tatei și faptului că dacă plec nu mi-aș mai putea petrece vremea cu el. 

Când l-am văzut intrând în cameră mi-a stat inima în loc. Nu mă așteptam să vină după mine, mă așteptam să rămân singură în camera mea toată ziua și să-mi plâng amarul. De aceea acum mă simt mai bine, mai ales pentru că am avut pe cineva care să stea cu mine, deși nu a zis nimic. La un moment dat sunt sigură că am adormit cu capul pe pieptul său, totuși. 

Iar acum, următoarea zi, nu-l văd pe nicăieri și încerc din răsputeri să nu fiu dezamăgită. Nu știu la ce mă așteptam, oricum, dar știu că mi-ar fi plăcut să rămână până dimineață. Azi o să plec și deși știu că am să fac tot ce pot ca să mă întorc aici și să ne petrecem iar timpul împreună, tot vreau să mai stau cu el. E o nevoie pe care nu o înțeleg. Suntem prieteni și ca prieteni ar trebui să n-am nicio problemă dacă nu suntem împreună chiar așa de des... nu?

După ce mă dau jos din pat încep să-mi pregătesc geanta. Bine, nu am așa multe de împachetat, deci nu ar trebui să fie o problemă timpul, mai ales că nu pot să mă mișc cu aceeași rapiditate ca întotdeauna. Cred că dacă nu l-aș fi întâlnit niciodată pe Xiao acum m-aș fi simțit cu totul altfel... pentru că el, spre deosebire de tata care o să facă mereu parte din viața mea, nu are nicio legătură cu mine în afară de cea de prietenie... iar relațiile, dacă nu ne vedem multă vreme se mai și strică și nu știu cât de repede mă voi putea întoarce aici. Depinde mult de cât de gravă e situația în care e mama. Și aș fi vrut așa mult să fiu aici de ziua lui... chiar dacă e posibil ca lui să nu-i pese de ea. Contează pentru mine.

Și totuși, unde e? Vreau să-l văd înainte să plec ca să-i pot spune că mă voi asigura că am să mă întorc. I-am mai zis asta, dar vreau să-i reamintesc că nu am uitat. Continui să-mi aranjez hainele în timp ce mă întreb pe unde ar putea să umble la ora asta. Cred că e mai dimineață decât de obicei și nu știu exact la cât o să vină Lena. 

După ce termin de împachetat și de băgat lucrurile în geanta cu care am venit ies din cameră și iau cheia după mine. Nu am folosit-o niciodată, totuși, din moment ce nu am avut nevoie să-mi încui ușa. Nu că ar fi fost ce cine știe ce ajutor din moment ce Xiao oricum intra întotdeauna pe fereastră.

- Îmi pare rău să te văd că pleci așa de repede, îmi spune Verr.

- Și mie îmi pare rău, dar trebuie să mă duc acasă. Mama mea are nevoie de mine. 

- Sper că se va simți mai bine și ai să te întorci la un moment dat. Sunt sigură că nu doar eu m-aș bucura să te văd din nou. 

- Știu, nu am apucat să-mi petrec așa mult timp cu tata, dar... 

- Nu ziceam de tatăl tău. 

Și eu am sperat să nu zică de el. 

Dacă nu zice de el cu siguranță se referă la Xiao, iar chestia asta mă face să mă simt mai bine, chiar dacă tot e posibil să se înșele într-o anumită măsură.