Wish upon a lantern

Poveste extra - cerută de un prieten

Acum o mie, acum o mie cinci sute de ani... nici măcar acum două mii de ani nu m-aș fi gândit vreodată că se va ajunge aici. Mi se părea un viitor imposibil, ceva de neatins, ceva care nu se putea realiza niciodată. Viitorul meu părea bătut în stâncă, să fiu sclav pentru un zeu, să omor oameni nevinovați, să devorez vise... iar mai apoi să protejez Liyue, să apăr lumea, să apăr țara în sine, toate astea stând departe de oameni, fără să intru prea mult în lumea lor, fără să mă atașez mult de ei. Lucrurile astea mi se păreau a fi realizabile pe atunci... înainte... înainte să se întâmple tot acel șir de evenimente. Desigur, nu regret nimic din ce s-a întâmplat, apreciez faptul că s-au întâmplat pentru că, într-un fel, au reușit să mă schimbe cumva. Treaba încă mi-am făcut-o, de atunci și până atunci am continuat să protejez Liyue în orice mod mi-a stat în putință, dar s-au putut vedea unele schimbări pozitive. Nu mai am așa multe coșmaruri. Desigur, mai sunt seri în care, când adorm, îmi apar în vise vocile oamenilor pe care i-am omorât. Mai sunt seri în care o visez pe Y/N cum moare în brațele mele și se alătură acelor oameni pe care i-am ucis, să-i aud vocea cum mă bântuie, cum îmi spune că mai bine aș muri și eu. Mai sunt seri în care am impresia că tot ce mi se întâmplă acum e doar un vis și că de fapt viața mea e la fel ca acum o mie de ani... Dar toate astea se întâmplă mult mai rar și totul i se datorează ei. Fetei care mi-a arătat că viața poate fi frumoasă.

Și acum... acum sunt pe un câmp alături de ea. După atâția ani încă e frumoasă, la fel ca în prima zi în care am văzut-o. Pe atunci nu m-am gândit la asta pentru că nu-mi păsa... era doar o muritoare, dar chiar și așa, ceva mă făcuse să mă apropii de ea și acum știu exact ce. Era modul în care s-a uitat la peisaj, de parcă nu mai văzuse niciodată ceva așa de frumos, iar sentimentele pe care le avea față de asta, sinceritatea ei față de ele, erau toate întipărite pe chipul ei.

- Să nu vă îndepărați prea mult! o aud că strigă și după aia mai aud ca răspuns două glasuri de copii.

- Sunt cam energici, spun și-mi încrucișez brațele la piept.

- Da, nu seamănă deloc cu ti... începe ea să spună, dar se oprește imediat din vorbit cum aude că încep să mârâi.

După care începe să râdă și pot să spun cu mâna pe inimă că e cel mai frumos sunet pe care l-am auzit.

- Nu te-ai schimbat deloc, face ea. Nici măcar după atâția ani.

- Și tu ai rămas la fel cum te știam.

Au trecut aproape șapte ani de atunci și pot să spun că mă simt de parcă ar fi trecut mult mai puțini. Timpul mereu mi s-a părut a trece cu ușurință pe lângă mine, având în vedere că niciodată nu mi-a păsat așa mult de el, oricum ce conta, lumea se dezvolta oricum, oamenii se nășteau și mureau ca întotdeauna și tot așa, dar acum lucrul care m-a făcut să nu mai țin cont de el e altul. Până acum nu-mi păsa de faptul că trece repede pe lângă mine, dar acum aș vrea să treacă mai încet. Are doar o viață... și e scurtă. O sută de ani, dacă-i apucă, nu sunt nici pe departe suficienți.

- Sper că nu se vor duce prea departe. Dincolo e pădurea, spune ea.

- Cale se poate descurca să o apere pe sora lui, spun.

- Doar are curajul tatălui său, spune ea chicotind.

Lucru care-mi face chipul să se aprindă și mă întorc cu spatele. Chiar și după atâția ani, chiar am rămas la fel. La fel ca acum șapte ani când se agita mereu în jurul meu de fiecare dată când mi se aprindea fața din cauza a ce spune, așa face și acum. Ah, nu mai scap de ea în momente de genul, dar bine, nu e nici de parcă aș vrea, totuși.

- Știu că te recunoști în el. Chiar tu ai spus asta.

Da... așa am făcut...

- Doar sunt de părere că are potențial destul de mare. E curajos, iar asta-l ajută destul de mult. Este curios, iar asta e dovada că e inteligent. Este perseverent, iar asta e dovada că are ambiție.