Wish upon a lantern

Capitolul 20

Nu credeam că voi ajunge vreodată să fac așa ceva vreodată. Mereu am făcut aceleași lucruri, am ucis demoni și atât. Asta e tot ce știu să fac. Sunt o armă și nimic mai mult de atât. Singurul mod în care pot fi de ajutor oamenilor e în momentele în care mă lupt și îi apăr de spirite rele, monștri și alte creaturi care-i amenință. Nu m-am gândit niciodată la mine în alt fel... sau cel puțin nu o făceam. Dar oare chiar merit asta, oare chiar merit să am ceva care să mă facă să mă simt... viu? Numai faptul că sunt cine sunt e un lucru care ar trebui să-mi dea de înțeles că n-ar trebui niciodată să am de-a face cu mundanii, dar de curând mi-am permis mie însumi să trec peste chestia asta și să mă împrietenesc cu o muritoare. Chestia asta ar fi putut trecută cu vederea dacă nu m-aș fi îndrăgostit de ea între timp. Nu știu cum de s-a întâmplat asta, nu m-am gândit niciodată la o asemenea posibilitate, n-am crezut niciodată că aș putea să am astfel de sentimente față de cineva, indiferent cine ar fi fost. Am crezut că toate sentimenele de genul și puterea de a le nutri mi-au dispărut de multă vreme, încă de pe vremea în care eram folosit ca armă pentru a ucide oameni când eram sclavul acelui zeu... înainte ca Zhongli să mă salveze de la soarta aceea.

Și în niciun caz nu m-aș fi gândit vreodată că o să vină o vreme în care o să merg pe drumurile care duc spre han ținându-mă de mână cu cineva. La început mi-a fost greu fie și numai să accept o atingere, dar acum sunt momente în care abia le aștept dacă ea e cea care mă atinge. E incredibil modul în care mă poate face o muritoare să mă simt, nici măcar nu pot să mă recunosc când suntem împreună. Scoate la iveală unele părți de-ale mele despre care eram de părere că au dispărut de mult. 

- Locurile astea sunt așa de frumoase, vreau să le văd pe toate. Vreau să mă plimb prin tot felul de locuri împreună cu tine. Vreau să facem așa multe lucruri împreună, spune ea cu un zâmbet pe chip la fel de luminos ca soarele. Simt că nu am destul de mult timp la dispoziție pentru a face toate lucrurile pe care le-aș vrea cu tine. E ciudat să gândesc așa?

- Nu. 

- Viața mea e scurtă și știu că la un moment dat nu o să mai fiu, dar vreau să-mi petrec viața alături de tine. Oricum s-ar putea asta, vreau să-ți fiu mereu alături. Chiar dacă nu o să putem fi mereu împreună, vreau să știi că o să fiu mereu aici, de fiecare dată când o să ai nevoie de ceva. O să prețuiesc momentele acestea mereu.

- Și eu o să le prețuiesc.

Aș vrea să spun mai multe, aș vrea să zic exact cum mă simt, aș vrea să-i spun că înseamnă totul pentru mine și că nu o voi lăsa niciodată să plece, că n-am să permit să i se întâmple ceva. Că deși am probleme în a o arăta câteodată, o iubesc. E o muritoare, iar eu nu sunt. O să moară la un moment dat, iar eu voi continua să trăiesc multă vreme după aceea, dar tot o iubesc. E ciudat, nu?

În toți acești ani ea a fost singura persoană care a reușit să mă facă să mă simt așa. Care mi-a dat de înțeles că unele lucruri nu sunt așa de rele precum par. Că unii oameni nu vor pleca de lângă mine dacă au de ales. Tot mai am probleme să iau parte la obiceiurile mundane și nu cred că voi trece repede peste asta. Atât timp cât voi fi un adept care suferă de pe urma datoriilor karmice mereu o să fie așa, niciodată nu voi vrea să mă apropii prea mult de lumea muritorilor sau cel puțin, nu mai mult decât am făcut-o deja. Îmi pasă numai să-mi petrec vremea cu ea, îmi e de ajuns atât. Chiar dacă relația noastră e una de prietenie sau de ceva mai mult de atât, tot ce vreau e să-mi petrec timpul cu ea. 

Înainte era un singur lucru care m-a ajutat să nu cad pradă nebuniei așa cum au căzut ceilalți Yaksha care apărau Liyue împreună cu mine: sunetul liniștitor flautului lui Barbatos, acum Venti, arhonul din Mondstadt. Acum, însă, sunt două lucruri care mă ajută. Flautul și zâmbetul ei care aduce speranța că ziua de mâine o să fie mai bună decât cea de ieri.