Wish upon a lantern

Capitolul 7

- Vrei să ne plimbăm? îl întreb eu pe Xiao după ce ia porția de tofu din mâinile mele. 

Sunt sigură că privirea din ochii mei cât aștept să răspundă e plină de speranță și că el vede asta.

- Nu. 

- Dar...

- Niciun dar. Am zis nu. 

Vocea sa e rece ca gheața, dar în ochii lui se vede o licărire anticipare. 

- De ce?

Of, și eu care credeam că o să se lase și el păgubaș dacă-i aduc felul de mâncare preferat, dar se pare că nu. E la fel de ursuz ca întotdeauna. Se uită spre mine și începe să mârâie.

- Nu trebuie să-ți dau nicio explicație. Îmi aduci mâncare și atât. N-am motive să-mi petrec timpul cu tine, ar fi o risipă.

- Dar îți petreci timpul cu mine în momentul ăsta.

- Nu am de ales. Mă îndoiesc că ai pleca dacă ți-aș zice să pleci.

Păi asta cam așa e, dar totuși.

- Nu vreau să fiu în compania altor oameni. Tot ce fac ei mă enervează și le detest obiceiurile. Nu înțeleg ce poate fi așa de plăcut la... orice fac ei.

- O zici de parcă eu nu aș fi ca ei.

- Tu îmi aduci tofu.

- Iar asta mă face diferită?

Nu răspunde la întrebarea asta, dar ceva îmi spune că nu trebuie să mă gândesc prea mult ca să aflu răspunsul. Dacă ar fi să mă iau după tot ce s-a întâmplat până acum aș putea să spun că da, ăsta e motivul pentru care sunt de părere că-s diferită... deși asta nu ar explica întâmplarea din prima seară. Atunci nu adusesem nimic. Ceva îmi spune că sunt mai multe de spus decât lasă să se vadă și trebuie să aflu singură care e treaba. Mă decid ca după ce mănâncă și pleacă, să vorbesc cu recepționista despre asta. Poate are ceva care mă poate ajuta.

- Mai ești pe aici?

Mă trezesc cu mâna sa în fața mea și tresar.

- Ce?

- Mă lua cu „ce". Am întrebat de ce vii să-mi aduci mâncare în fiecare seară.

- De ce vin?

Se încruntă. Bine, se pare că nu-i place când i se răspunde la întrebare cu o altă întrebare. E bine de știut pe viitor.

- Hm...

Îmi încrucișez brațele la piept în timp ce mă gândesc la un răspuns. Trec în felul acesta câteva minute și simt că își pierde răbdarea. Mă decid să-i zic adevărul.

- Îmi place să-mi petrec timpul cu tine.

Aud un clinchet în timp ce cade ceva pe podea și-mi dau seama că e furculița cu care mânca.

- Ce-ai...

- Exact ce-ai auzit. E așa surprinzător?

Mă aplec să o ridic de jos în timp ce el se gândește la ceva. Nu cred că am zis nimic așa de surprinzător încât să rămână fără cuvinte, dar aparent chiar habar nu are ce să zică. 

- Acum trebuie să o spălăm. Of, puteai să fii mai atent...

Dau să cobor scările pentru a ajunge la bucătărie, dar mă opresc imediat cum aud niște strigăte din depărtare. Îmi mut imediat capul în direcția aceea, iar Xiao face și el la fel. Țipetele astea... sunt umane. Cineva e în pericol!