Wish upon a lantern

Capitolul 5

Mă trezesc la ora obișnuită pentru a mă întâlni cu tata când îmi aduc aminte că azi nu o să mă văd cu el. A spus ieri că lucrează de dimineață, deci toată ziua mea e liberă... și nu am habar ce să fac. Aș putea să mă plimb, dar nu cred că asta o să facă timpul să treacă foarte repede, mai ales că nici nu pot pleca departe. Aș putea să mă urc pe un deal și să mă uit la nori, totuși, și să sper că o să mă ia somnul dacă stau acolo ceva vreme. Am dormit suficient, dar nu e nicio problemă dacă mai dorm și după, nu?

Ies din cameră cu asta în minte și mă îndrept spre recepție. Îi spun femeii că vreau niște mâncare pentru drum, iar ea mă întreabă unde am de gând să mă duc. Aparent hanul trebuie să știe unde te duci de fiecare dată în cazul în care ieși pentru a putea interveni în cazul în care se întâmplă ceva, iar un client nu se întoarce la timp. Mi se pare un lucru normal, dar ea îmi spune că nu unele locuri nu au această politică și ești pe cont propriu în mare parte a timpului. Mă simt bine că aud asta pentru că mă gândesc că tatăl meu chiar a vrut să fiu în siguranță, din moment ce el a ales locul ăsta. 

E cald afară, dar asta nu mă oprește din a mă plimba. Deși nu mă așteptam la o astfel de vreme având în vedere că acasă e puțin mai frig tot mi-am luat un tricou sau două. Acum mă bucur că am făcut asta pentru că mă ajută în astfel de situații. Traversez podul și mă îndrept spre un deal din apropiere unde se află un copac și mă decid să mă așez la baza lui. Nu mi-am luat o pătură să o pun sub mine, dar nu e o problemă. Nu mă deranjează să mă murdăresc puțin.

Odată ce mă așez încep să mă gândesc la tot felul de lucruri precum „Ce fac ai mei?" și „Oare Lena are ce să facă fără mine prin preajmă?". Sunt destul de sigură că ai mei fac ce fac în fiecare zi, dar fără să fiu eu pe acolo să-i ajut. Sper că se descurcă și fără mine. Mă gândesc că-mi fac griji degeaba pentru că se descurcă destul de bine la orice fac, să nu mai zic că au mai multă experiență decât mine la absolut orice. Bine, unchiul meu le mai dă bătăi de cap pentru că e în mare parte a timpului beat și îl poți vedea treaz mult mai puțin, dar nu ar trebui să fie o așa mare problemă.

Uneori mai venea și Lena să ne ajute la te miri ce lucruri, după care plecam prin sat să ne plimbăm. Uneori mai mergeam prin pădure să stăm printre copaci și să vorbim de tot felul de lucruri. Mai bârfeam ca orice fată și discutam despre școală, uneori despre băieți, alteori despre fetele din grupul nostru de studiu și alte lucruri de genul. Știu că nu sunt eu singura ei prietenă, dar chiar sper că are cu cine să-și petreacă timpul ca să nu se simtă singură. Ar trebui să o întreb chestia asta diseară când o să-i mai scriu. La urma urmei trebuie să-i povestesc în detaliu și modul în care am reușit să o dau în bară cu...

De fapt... nu cred că am dat-o așa de rău în bară, până la urmă. Înainte să plec m-am urcat pe balcon și am văzut că pachetul pe care l-am lăsat aseară a dispărut din locul său. Știu că e posibil să-l fi luat oricine, dar mă cam îndoiesc. Nu am zis asta data trecută, dar chiar m-am gândit câteva minute bune înainte să mă decid unde să-l las. Undeva unde să nu fie la vedere, dar nici să nu fie imposibil de găsit. Deci l-ar fi putut lua numai cineva care s-ar fi străduit puțin să-l caute... 

Mi-a zis să nu mai vin pe balcon, dar a stat să caute pachetul. Nu știu ce ar trebui să însemne asta, dar voi presupune că nu e așa de supărat pe cât am crezut că e?

Închid ochii la un moment dat în timp ce continui să mă gândesc la ce am zis și care ar fi de fapt cea mai bună soluție de-al face să apară din nou... și adorm. Când mă trezesc îmi dau seama că am dormit câteva ore, iar din depărtare se aud sunete ciudate. Mă gândesc imediat că ar trebui să plec, dar o parte din mine, una mai puternică, chiar vrea să vadă de la ce vin sunetele astea. Mă ridic și îmi aranjez hainele. Părul meu e ciufulit și-mi trec mâinile prin el cât să-l descurc nițel și să-l fac să arate cât de cât bine. Apoi plec.

Sunetele ciudate nu se aud de atât de departe pe cât am crezut, deci nu parcurg o distanță foarte mare. Dar când ajung aproape de sursa lor... îmi doresc să nu fi fost niciodată atât de curioasă. La baza dealului se află o haită de Goblini. Mă întreb pe unde ar trebui să o iau ca să-i evit, dar îmi dau seama că nu am cum să cobor pe nicio parte. Pe o parte sunt ei, iar pe cealaltă parte e numai apă. Până la han e destul de multă, deci nu știu sigur dacă aș putea înota până acolo fără să obosesc între timp. Nu știu ce-ar trebui să fac, așa că încerc să mă furișez și să sper că nu mă vor vedea.

Mă las pe vine și încep să înaintez. Deocamdată nu m-au văzut ceea ce e bine. Mă uit mai cu atenție să văd dacă am pe unde să o iau în siguranță și văd un drum îngust pe unde aș putea să trec, dar nu sunt foarte sigură că n-am să fiu văzută. Nu am pe unde s-o iau prin altă parte așa că trebuie să-mi încerc norocul pe care-l mai am! Asta dacă nu cumva chiar mi l-am folosit pe tot în prima seară...

Unii dintre ei au bâte, iar alții au scuturi. Observ că e și unul mult mai mare decât restul cu un topor în brațe. Îmi dau seama imediat că dacă mă văd o să fiu ca și moartă. Nu am cum să strig după ajutor fără să mă audă monștrii de jos, deci trebuie să fac cumva să plec de aici. O altă opțiune ar fi să aștept ca cei de la han să vadă că lipsesc și să trimită trupe de ajutor după mine, dar asta ar însemna că ar afla și tata și familia mea de asta și probabil m-ar trimite mai repede acasă decât aș vrea, deci nu iau deloc în calcul această opțiune.

Nu, trebuie să plec de aici fără să mă vadă acei monștri... și repede!

Încep să o iau cumva pe lângă ei. Mă ascund după copac și sper că trunchiul său mă acoperă cât de cât. Apoi mă las pe burtă și încep să mă târăsc. Din fericire monștri nu dau niciun semn că ar auzi, deci e bine. Trebuie numai să continui în felul ăsta și-am să scap. La un moment dat mă opresc pentru că unul din monștri se uită în direcția mea. Îmi las capul jos și sper că nu m-a văzut. După ceva vreme văd cu coada ochiului cum își mută capul în altă direcție și răsuflu ușurată. 

Din păcate însă norocul meu nu durează foarte mult, căci pun mâna pe o crenguță uscată fără să-mi dau seama, iar aceasta troznește... Iar acesta e momentul în care toți monștri se uită în direcția mea și-mi dau seama că am comis-o. Ei bine, asta e tot ce-mi trebuia! Nu pot să merg la o plimbare de una singură fără să intru în belele? Acum chiar că sunt de părere că mi-am dat tot norocul în prima seară când am ajuns aici. Ceva-mi spune că ar trebui să rămân în cameră în zilele în care tata nu poate veni să mă vadă.

Monștri încep să alerge spre mine, iar eu o iau la goană în direcția opusă. Nu știu încotro mă îndrept, dar trebui să scap cumva de ei, altfel sigur o să ajung mâncare pentru goblini până la sfârșitul zilei. Alerg cât de repede pot, dar ei sunt mai rapizi decât mine. Nu pot să fug mai repede de atât...

La un moment dat ajung într-un loc între doi bolovani și mă ascund acolo dorindu-mi să uite de mine și să plece. Stau aici câteva momente bune până observ pe unul că se apropie de locul meu de ascunzătoare...

Și apoi dispare brusc. 

Nu mai rămâne nimic în locul lui.

Ce... s-a întâmplat cu el...?

Acum aud altfel de sunete venind dinspre ei. Nu mai sunt sunetele de cuvinte întortocheate pe care le-am auzit mai devreme ci niște sunete de durere sfâșietoare. O parte din mine îmi spune să nu mă uit, dar cealaltă parte chiar vrea să știe ce se petrece...

În fața ochilor mei se află o mână întinsă, iar când mă uit puțin mai sus văd aceeași pereche de ochi aurii.

- Ai grijă acum.