Wish upon a lantern

Capitolul 12

În mod normal nu e greu să gătești tofu, dar când trebuie să și înveți pe cineva să facă lucrul ăsta e o cu totul altă poveste. Când tata mi-a explicat mie ce trebuie să fac totul a mers ca pe roate, dar poate pentru că nu era prima dată când intram într-o bucătărie și mă atingeam de lucrurile de prin ea. Nu am fost niciodată o profesoară foarte bună, în special pentru că nu știu cum să explic încât persoana care mă ascultă să înțeleagă exact ce trebuie să fac, dar am zis că pot trece asta cu vederea... din moment ce el a fost cel care m-a rugat s-o fac. Nu știu de unde a apărut acest interes brusc cu privire la mine, dar nu pot să zic că mă plâng. E mult mai bine decât să stea toată ziua ursuz și morocănos oriunde s-ar afla. 

Mă bucură mult faptul că vrea să facă și altceva în afară de a-și petrece zilele singur și a se lupta cu monștri când cineva e în pericol. Fie că ești nemuritor, fie că nu, sunt așa multe lucruri de făcut, iar timpul nu trebuie irosit. Chiar dacă atunci când ești nemuritor ai mai mult timp în care poți să faci tot ceea ce vrei. Cheia e doar să vrei să faci ceva. 

- Acum ce fac? întreabă el. 

Mă duc spre el și continui să-i explic pașii următori. A pus întrebarea asta de o sută de ori deja, dar nu mă deranjează deloc. Asta înseamnă că vrea să învețe. Undeva în adâncul meu îmi doresc ca și dacă învață să-și facă singur felul de mâncare preferat, tot o să mănânce ce-i aduc eu, dar și dacă nu o să mai vrea, o să-i respect decizia. Asta înseamnă prietenia, nu? 

După ce terminăm de pregătit mâncarea ne așezăm la masa de lângă bucătărie și ne uităm unul la celălalt. M-am distrat cât timp am stat și am făcut tofu de migdale cu el, dar momentul adevărului abia acum a venit. Trebuie să vedem și cât de bine și gustos ne-a ieșit. 

- După tine. 

- Nu, tu primul. 

Scutură din cap. 

- Gustă tu mai întâi.

Îmi dau ochii peste cap.

- Ți-e frică că e otrăvit? glumesc eu. 

- Nu, răspunde el încruntându-se.

Atunci care e problema? 

Xiao începe să se holbeze la mine într-un mod destul de intimidant și în cele din urmă cedez.

- Bine, gust eu prima.

- Așa credeam și eu. 

Iau puțin tofu într-o linguriță și gust. Nu e rău deloc, ba chiar are un gust destul de bun. E bine pentru prima încercare.

- Deci?

- E bun. 

După ce spun asta gustă și el... dar nu o face cu lingura... ci cu degetul. 

- Unde ți-e lingura?

Fix după ce spun asta aud un clinchet de metal care cade pe podea. 

- Ups, am scăpat-o. Presupun că va trebui să mi-o dai pe a ta. 

- Ha, ha, spun. 

Mă ridic de pe locul meu și mă duc să o iau de jos. Îi fac semn cu privirea și sper să înțeleagă că-i zic să fie mai atent de acum înainte. Totuși, nu mă așteptam să încerce să glumească pe tema asta. E ceva neașteptat. Nu m-am gândit nicio secundă că are simțul umorului, deși poate e cam nepoliticos din partea mea să zic asta. Nu mi-a dat senzația că ar aprecia chestia asta, mai ales că înainte să zâmbească în ziua aceea, starea lui de zi cu zi era una de apatie constantă. Aflu mai multe lucruri despre el pe zi ce trece și îmi place. Vreau să-l cunosc mai bine. Sunt sigură că mai sunt chestii despre el pe care încă nu le știu.