Wish upon a lantern

Capitolul 13

- Plouă, murmur eu în timp ce ascult cum cad picăturile de ploaie pe pavaj și pe acoperișul din lemn.

Sunt surprinsă că nu picură prin tavan, totuși.

- De ce majoritatea muritorilor se lasă abătuți de la o amărâtă de ploaie? Nu e de parcă nu se va opri niciodată.

Mă uit spre Xiao, care stă pe pervazul de la fereastra din camera mea. I-am făcut deja semn să intre, dar nu vrea. Îl aștept pe tata pentru că mi-a dat de știre aseară după ce am reintrat în han că azi ne vom petrece ziua aici. Oare stă aici până apare el și apoi o să plece sau are alt plan în minte? Sincer, nu știu și mi-e prea teamă să întreb. Nu vreau să plece.

- Când plouă am impresia că plânge cerul și devin mohorâtă.

- Că plânge cerul... ce mai asemănare. 

- Pentru tine cred că zâmbește acum. 

- Pentru mine doar plouă, nimic mai mult, nimic mai puțin. 

De obicei ploaia nu mă face să mă simt așa, de obicei când plouă ies cu Lena în curte și ne jucăm în ploaie și râdem și ne distrăm mult. Dar el nu pare să fie genul care ar face așa ceva... Presupun că îmi lipsește prietena mea. Mai am o săptămână și ceva de stat aici, iar apoi mă voi întoarce acasă. Când am venit aici mă așteptam să-mi petrec timpul doar cu tata... din moment ce pentru el am venit în primul rând. În niciun caz nu mă așteptam să-mi fac prieteni, mai ales un tip când morocănos, când într-o stare bună de aproape trei mii de ani. Chestia asta se întâmplă doar în basme și în vise, atât. Nu ar trebui să se întâmple în viața reală...

- Vrei să facem ceva? mă trezesc întrebând.

Xiao își mută privirea spre mine pentru prima dată de când a venit aici. 

- Ce?

Sunt surprinsă. Adică da, eu am întrebat și probabil ar fi trebuit să mă gândesc la posibilitatea asta, dar în clipa asta nu prea am impresia că e într-o stare bună și n-am crezut că o să întrebe „ce?", mai ales pe tonul ăla. 

Pare curios. E ceva nou.

- Orice. Dar ar însemna să intri în cameră. 

- ...Bine. 

Oh, uau. 

După ce se dă jos de pe pervaz îi fac semn să vină mai aproape. Își mută privirea de la mine la patul pe care stau întinsă, iar după ce începe să se miște observ că e nesigur pe picioare. 

- N-am să te mănânc, spun râzând. 

- Taci. 

Oh, e așa adorabil. Îi fac semn să vină și mai aproape de atât, iar el, spre surprinderea mea, chiar se apropie și mai mult până ajunge chiar în dreptul meu.  Îi fac semn să se aplece și dintr-odată tot ceea ce văd e culoarea aurie a ochilor săi. 

- Boing, fac eu împungându-l în braț.

Se dă înapoi așa de repede încât dacă nu aș ști mai bine aș crede că mi-am imaginat totul. 

- Scuze, păreai așa de serios mai devreme stând acolo încât trebuia să fac ceva. 

- Nu e amuzant. 

- Oh, haide... 

Dar pot vedea o umbră a unui zâmbet pe chipul său. Deschid gura să-i spun ceva, dar fix în clipa aceea se deschide ușa și-l văd pe tata stând în prag. 

- Scuză-mă că am întârziat. Ploaia asta e mai rea decât am crezut, spune el apoi se uită de la mine la Xiao care încă stă lângă pat. Am întrerupt ceva?