Wish upon a lantern

Capitolul 23

- Stai, fac eu în momentul în care-l văd că vrea să coboare din trăsură.

Când își întoarce privirea spre mine văd că se uită la mine într-un fel impasibil. Într-un moment ca ăsta Lena cu siguranță m-ar fi întrebat care-i treaba de nu coborâm din trăsură, dar el are peste două mii de ani și îmi dau seama că a învățat cum să fie răbdător. În astfel de clipe chiar e de ajutor asta.

- Da?

- Vreau să fie o surpriză.

Își încrucișează brațele la piept imediat ce zic asta.

- O surpriză?

- Da. Poți te rog să aștepți aici...?

- Nu înțeleg de ce ai vrea să faci din asta o surpriză, dar fie. 

- Mulțumesc.

Și după ce spun asta cobor din trăsură și mă duc spre poartă. Nu e nimeni în curte, dar nici nu mă așteptam să fie cineva. Știu că e destul de dimineață și că probabil toți dorm, așa că mă duc în liniște în casă... dar sunt luată prin surprindere când îi găsesc pe toți adunați în bucătărie și pregătind mâncare. E o priveliște destul de rară și nu mă așteptam deloc la așa ceva, mai ales că nu-l văd mai niciodată pe unchiul meu suficient de treaz încât să ajute prin bucătărie la... absolut orice. Chiar e ceva uimitor. 

- M-am întors! exclam eu și toată lumea începe să se uite spre mine.

Dacă ar fi fost alte persoane ar fi făcut infarct până acum, dar ai mei deja s-au obișnuit cu mine și cu modul meu de-a-mi face apariția, deci nu mai e nimic ciudat. După ce se uită toți la mine începe sesiunea de îmbrățișări prin care trec de fiecare dată când mă întorc acasă și chiar dacă sunt plecată numai o zi sau două, tot trebuie să am parte de ea. Îi îmbrățișez pe toți pe rând și când îi vine rândul unchiului meu sunt și mai surprinsă să văd că nu simt deloc miros de alcool dinspre el. Nu credeam că o să se întâmple asta vreodată.

- Cum a fost? mă întreabă el.

- La fel ca de obicei, spun pentru că nu știu ce altceva ar trebui să zic. 

Până la urmă mereu e același lucru, deși trebuie să recunosc că o chestie e diferită față de cum era când am fost acolo prima dată. Pe atunci... ei bine, pe atunci nu aveam prieten... în adevăratul sens al cuvântului și nu cred că mă voi obișnui vreodată cu asta, mai ales că el e cine e și mi se pare imposibil... sau mai bine zis, mă simt de parcă aș visa. Noi nu trebuia să ne întâlnim vreodată pentru că viețile noastre sunt așa de diferite, dar iată-ne aici, împreună. Bine, nu literalmente, acum nu suntem în același loc, dar... mda, mai bine nu mai zic nimic.

- Ți-ai luat geanta și tot ce-ți trebuia din trăsură, o aud pe mama că mă întreabă?

- Nu, nu mi-am luat nimic din trăsură, spun și eu.

- Păi haide să ți le iei, apoi să ne așezăm la masă. Sigur îți e foame după un drum așa de lung, spune și bunica mea.

- O ajut eu, spune unchiul meu. 

- Dar nu am nimic așa de greu în ea încât să am nevoie de ajutor.

- Lasă-mă să fac măcar atât cât încă mai sunt treaz, adaugă el râzând.

Da, mie nu mi se pare amuzant, dar bănuiesc că fie care are propriul său simț al umorului. 

Îmi dau seama că nu are niciun rost să mă contrazic cu ei pe tema asta pentru că oricum tot o să facem așa cum vor ei, deci renunț să mai zic ceva și mergem spre trăsură. Văd că perdelele de la geamuri sunt trase și dintr-odată mă simt ușurată. Nici măcar nu-mi dădusem seama că mă încordasem din cauza asta, totuși.