Wish upon a lantern

Capitolul 22

*două luni mai târziu*

- Ești sigur... că ăsta e tofu?

- Nu, e o chestie din plastic făcută special să arate ca tofu. Normal că e tofu.

Y/N se uită de câteva ori de la felul de mâncare pe care i l-am pus în față la mine și mă întreb dacă are cumva impresia că vreau s-o otrăvesc. Știu că în momentul în care mi-a arătat cum se folosesc unele lucruri de prin bucătărie și cum se pregătește felul meu de mâncare preferat nu mă descurcam bine la gătit, dar după aceea am început să fac mai multe lucruri. Ceea ce i-am pus în față e ceea ce eu numesc Sweet dream. E tot tofu de migdale, dar am prelucrat puțin rețeta pe care mi-a dat-o ea și am făcut-o în stilul meu. Sunt de părere că are un gust mai bun decât cel normal, dar aș vrea totuși să guste odată...

Atât de multă răbdare formată în aproape trei mii de ani și toată se duce pe apa sâmbetei când e vorba de ea. Din fericire, toți anii ăștia m-au învățat și să nu arăt nimic pe chip, așa că nu are cum să vadă că îmi vine să bat din picior, iar faptul că vreau să fac asta îmi e total necaracteristic.

În momentul ăsta ne aflăm acasă la tatăl ei, iar acesta stă într-un colț al camerei și se uită la fiica sa cum face nazuri la mâncare. Iar ea nu știu de ce se uită la mine așa, de parcă i-am pus nu știu ce chestie ciudată în față și mă aștept să mănânce ca să pot vedea dacă efectele secundare își fac efectul mai repede, instant sau durează mai mult. Iar tatăl ei o primește cu amuzament. Nu știu ce i se pare amuzant la asta, în schimb ar trebui să insiste și el să mănânce ceva. În ultimul timă Y/N a reușit să-și dea programul peste cap, nu mai mănâncă la orele care trebuie, dar nici nu mai mănâncă trei mese pe zi așa cum obișnuia. Să nu mai zic de faptul că uneori am prins-o trează la tot felul de ore ciudate când în mod clar ar trebui să doarmă. 

Eu în schimb sunt destul de odihnit în mare parte a timpului și nu am cine știe ce nevoie de somn. Recunosc că uneori, mai rar, dar se întâmpla, refuzam să dorm pentru a nu mai avea coșmaruri. În unele cazuri sunt precum coșmarul pe care l-am avut în acea zi, iar în alte cazuri sunt coșmaruri în care cei care mă țineau captiv îmi cer să mai ucid. Ucid în aproape fiecare zi, dar bănuiesc că nu e de ajuns. Trebuie să ucid oameni, ca pe atunci. Amintirile astea sunt atât de negre câteodată încât mă trezesc că rămân fără aer ziua în amiaza mare, dar încerc să trec peste. De obicei când se întâmplă asta încerc să rezist, în principal pentru că dacă ar vedea cineva sigur s-ar uita la mine cu compasiune sau și mai rău, cu milă, dar nu am nevoie de așa ceva din partea nimănui din moment ce eu trebuie să port pe umeri această povară. Și mai apoi ca să nu vadă Y/N care, deși intră și ea la prima categorie, mai e și un alt motiv care o înconjoară. Nu vreau să se dea peste cap pentru mine. Știu că ar încerca să mă ajute cu orice preț și deși ajutorul ei îl pot accepta, în cazul ăsta nu are ce să facă. Amintirile mă bântuie când sunt treaz, dar și în vise, iar asta se întâmplă de foarte multă vreme...

- Când ai devenit atât de bun la gătit? o aud pe Y/N că întreabă.

Se pare că s-a apucat de mâncat în timp ce eu eram pierdut în gânduri.

- Am mai exersat, zic. 

Cu toate că nu o să am mai niciodată nevoie de abilitățile astea din moment ce lucrurile pe care le mănânc sunt gătite aici la han sau de ea. Lucrurile... da, pot mânca mai multe lucruri, dar nu înseamnă că sunt primul care se repede la ele.

- Mm.

E bine că mănâncă. Poate că ar trebui să mai fac chestia asta.

- E bun, spune ea. Aș putea mânca asta în fiecare zi, dimineața, la prânz și seara.