Wish upon a lantern

Capitolul 21

Nu mă așteptam să o văd aici, credeam că o să-mi petrec ziua singur, la fel ca toate celelalte zile de până acum, dar nu pot să zic că nu-mi place asta. De fapt, e fix invers și știu că nu e bine. Știu că încalc ce scrie în contract în momentul ăsta, la fel cum am tot făcut-o de când am văzut-o prima dată, dar nici nu regret. E prima dată după foarte multă vreme în care mă simt bine alături de cineva și nu aș vrea să dau uitării asta. Dar nici nu pot să zic nimic după ce o văd, doar stau să mă holbez la chipul ei și cred că se gândește că e ciudat. De obicei nu-mi pasă de părerile muritorilor... de fapt, nu-mi pasă de chestia asta deloc, dar nu pot spune asta în cazul ei. Sentimentul ăsta din piept mă face slab când sunt cu ea, dar nici nu vreau să renunț la el. E cel mai uman sentiment pe care l-am avut de multă vreme. E plăcut. 

Totuși, nu mă pricep la lucrurile astea, nu am avut niciodată nimic de a face cu ele. Da, am tot văzut muritori care le făceau, dar nu m-a interesat niciodată foarte mult încât să le dau suficientă atenție. Poate ar fi trebuit, dar de ce aș fi stat să mă gândesc la asta când eram de părere că nu voi ajunge să simt niciodată așa ceva, să nu mai zic că mi se părea și mai imposibil să se întâmple asta cu o muritoare, una dintre cei față de care mi-am jurat mie însumi că nu voi avea nicio legătură. La urma urmei, karma mea negativă se va arăta, indiferent dacă o să fie mâine, peste câteva luni sau ani. Nu știu cum să mă descurc cu asta pentru că e destul de complicat. O parte din mine îmi spune că ar trebui să o îndepărtez de mine pentru că așa doar îi creez probleme, dar cealaltă parte din mine, a cărei voce se face mai auzită, îmi spune că vrea să continue să-și petreacă vremea alături de ea ca înainte să plece. 

La un moment dat își îndreaptă poziția și deși am impresia că a trecut o veșnicie de când a vorbit, au trecut doar câteva momente. Ce-ar trebui să-i zic? Habar nu am ce ar fi în regulă să zic acum. Chestiile astea mereu mi-au dat bătăi de cap. Nu am încercat niciodată așa cum încerc acum să spun ceva. Zi ceva, zi odată ceva...

- Ce faci aici?

Nu cred că puteam să zic ceva mai rău de atât. Sună de parcă nu mi-ar face plăcere că e aici, ceea ce nu-i adevărat, dar nu știu cum să arăt asta. Nu știu cum să fac multe lucruri în situația asta. Ce să fac încât să fie totul bine?

- E ziua ta, spune ea zâmbind. Cum aș fi putut să nu vin?

E ziua mea, am uitat cu totul. 

- Știi că nu-mi pasă de...

- Da, știu că nu-ți pasă de lucrurile astea, dar mie-mi pasă. Așa că am vrut să vin, să ne petrecem timpul împreună. Nu ai zis asta ultima dată, înainte să plec?

Am zis ceva de genul, da.

- Dar...

- Vreau să și vorbesc ceva cu tine, dar asta mai poate aștepta. Deocamdată vreau să ne plimbăm. Mai sunt câteva ore și trece ziua, până la urmă. Ce zici?

De parcă aș putea să refuz, știu că dacă aș zice nu ar tot insista până aș spune da.

Dar până la urmă a plecat de aici și s-a dus acasă pentru că avea probleme în famile, nu? De ce ar pleca și ar petrece nu știu câte ore pe drum numai ca să vină aici? Nu-mi stă în fire să-mi fac asemenea griji pentru cineva, dar în cazul ei e diferit. 

- Haide, face ea.

Și la urma urmei, ce vrea să vorbească cu mine? Altceva în afară de lucrurile despre care vorbeam de obicei... adică nimic important, în cea mai mare parte a timpului. Erau și unele excepții, totuși. O văd că se duce spre intrarea în han, dar nu mă mișc din loc. Mă simt de parcă m-am contopit cu copacul ăsta.