Please, don't hurt me

Capitolul 15 - Vorbele tale dulci

      Mi-a înghețat sângele în vene când ți-am auzit vocea. Era răgușită ceea ce însemna că te-am trezit din somn. Au urmat câteva minute în care doar îți auzeam respirația. A fost unul din puținele momente când liniștea dintre noi nu era stânjenitoare. Mă simțeam acceptat și înțeles. Nu luat la întrebări, nici măcar nu mai întrebat de ce te-am sunat la ora aceea. Ai așteptat să spun eu ceva când eram pregătit să fac asta. Încă apreciez acest lucru, se pare că nu te-ai schimbat chiar atât de mult.

       - Mi-e dor de tine...

    Glasul meu era stins și lacrimile erau la un pas să își facă drum pe obrajii mei.

        - Și mie de tine, Jungkook. Ești bine?

     Aș fi vrut să îl strâng în brațe, să îi spun că îl vreau lângă mine indiferent de ce a fost între noi, să îi spun că nu l-am uitat și că nu o voi face vreodată. Dar ceva din mine îmi spunea că nu aveam să îi spun lucrurile astea, îmi era mai frică de respingere decât de indiferenta lui.

       - Așa cred... mie... nu pot!

       - Respira, inspira. Ușor, avem toată seara... dimineața sau ce o fi la dispoziție să îmi spui. Te ascult oricât ar dura.

       În sinea mea voiam să nu îi cred vorbele dulci, dar sufletul meu deja îi aparținea.

       - De ce faci asta?

        Întrebarea meu era una destul de vagă. Nu fusesem atât de exact pe cât presupusesem și mă rugam mintal sa nu mă întrebe la ce mă refer.

       - Aș fi vrut să îți spun față în față... la naiba! Țin mult la tine, prăjiturică.

         Chiar când am crezut că răspunsul lui mă va calma, m-au năpustit lacrimile. Îi suspinam în telefon și acest lucru doar îl alarmase.

        - Jungkook? Prajiturică, nu plânge.

          Aș fi vrut să mă opresc și să îi spun că îi apreciez îngrijorarea, dar nu am putut. Aveam prea multe sentimente ținute în mine de prea mult timp.

         - Promit că vin cât de repede pot cu banana milk și ciocolata ta ciudată cu morcovi și migdale. În caz că nu vrei să îmi vezi fața îmi pun o pungă pe cap sau ți le arunc pe geam. Nu cred că doamna Jeon ar mai vrea să mă vadă după ce i-am făcut unicul și minunatul copil să plângă. Oricum îmi este extrem de dor și de dumneaiei. Doar știi că mi-a fost întotdeauna ca o mama. Mi-am încălcat promisiunea și față de tine si față de ea.

         Se oprise din vorbit și mi-am dat seama că intrase într-un non stop. Aveam nevoie de el nu de niște prosti cumpărate de acolo. Voiam să îl întreb de ce mă ignorase până acum. Mi-am dat seama că nu aveam suficientă tarie în mine să fac asta. Era prea mult dintr-o dată pentru mine.

         - Mai ești la telefon, prăjiturică?

         Apelativul acela rostit din gura lui îmi atingea coarda sensibilă. Am înghițit în sec și cu greu am încercat să îi răspund la întrebare.

        - D.da...

         Mă balbaisem... pentru a mia oară. Eram neliniștit și totuși mă simțeam mai bine știind că o să vi. Sunt dependent de tine.

         - Fereastra ta e deschisă?

         - Nu.

         - Deschide-o în două minute când o să bat de trei ori consecutiv în geam.

       Am zâmbit ca un copilaș. Încă ținea minte. Când eram mic îmi era frică de fantome și nu voiam să deschid fereastra oricui îmi batea în geam așa că Tae inventase un cod special pentru mine. Momentele acestea îmi provoacă nostalgie. Îmi lipsesc minunatele brioșe din ecuatie, în rest mă simt iar ca la 10 ani. Când am auzit bătăile în geam m-am grăbit să îl deschid. Când l-am deschis și te-am văzut ud din cap până în picioare cu o punga în mână, nu știam ce să zic sau ce să fac. Ai intrat în cameră, ai închis geamul și doar mi-ai zâmbit.

        - Lasă lacrimile și arată-mi zâmbetul tău de iepuraș.

       Ai pus punga pe birou și ți-ai dat jos tricoul. Obrajii mei ardeau, iar din priviri te delectam în adevăratul sens al cuvântului. Ți-ai întors privirea spre mine și ți-ai mușcat buza. Hormonii mei o luaseră razna și nu știam cum să evit ceva ce nu ar trebui să se întâmple. Ai venit amenințător în fața și mi-ai... ciufuit părul? Filmele din capul meu cum că aș fi trântit în pat și sufocat cu pupici s-au dus.

       - Ai niște pantaloni mai largi?

       Îmi venea să mă lovesc mental pentru faptul că nu l-am întrebat dacă vrea haine de schimb. Eram prea orbit de corpul său perfect. Oare dacă l-aș atinge s-ar supăra?

        - Sigur!

        M-am dus la șifonier în căutarea pantalonilor perfecți. În ciuda faptului că știam că nu aveam unii. Am scos prima pereche pe care am găsit-o și i-am înmanat-o fără să mă uit la ea. Acesta doar a scos un mic chicot.

       - Roz nu e în tocmai culoarea mea, dar o să apreciez că e cu floricele.

         Cred că e ud până la piele. M-am întors cu spatele așteptând să se schimbe și iar i-am auzit râsul. Ar fi trebuit să îl las așa cum era.

         - Îmi vin bine?

        Nu mi-l imaginam așa la mine în cameră la ora asta, dar pot să zic că îmi place la nebunie ce văd. Am dat aflirmativ din cap când am văzut că astepta un răspuns.

         - Camera ta nu s-a schimbat așa de mult.

        L-am lăsat să se uite prin prejur. Poate observă că încă mai am lucrurile de la el.

          - Mă simt profund rănit că pozele cu noi nu mai sunt aici.

        Îi simțeam sarcasmul din glas, acesta ar fi trebuit să spargă gheața. Dar acum nu aveam starea necesară. Voiam să îl plesnesc, să plâng sau să îl dau afară.