Please, don't hurt me

Capitolul 18 - Stai

    Mi-am deschis ochii pentru câteva secunde doar ca să îi închid la loc. Lumina orbitoare a becului ma făcut să înjur destul de tare nepăsându-mi de ce ar putea mama să îmi zică dacă vine să mă verifice. Până la urmă nu mai sunt un copil. M-am întors pe cealaltă parte a patului și am încercat să mă pun înapoi la somn ignorând faptul că nu am stins becul și că ar trebui să scot câinele care latră din cameră. Mă ridic din pat să deschid ușa și după câteva secunde de privit în gol ceasul imens de pe perete, realizez că eu nu am câine. Mi-a trecut prin cap să țip, dar casa era una cunoscută. Din păcate nu eram răpit...

     Ajunsesem în casa diavolului, dar nici urmă de el. Am coborât scările în grabă căutându-mi încălțămintea. Când în sfârșit îi vazusem, vocea doamnei Kim m-a oprit. Nu știam că părinții lui Tae sunt acasă în perioada asta.

      - Bună, Jungkook, de când nu te-am mai văzut! Ce mare te-ai făcut!

       - Bună ziua și eu mă bucur să vă văd!

      A venit și m-a îmbrățișat strâns. Doamna Kim nu era aproape niciodată când veneam pe aici. Serviciul și plimbările sale în toată lumea o țineau mereu ocupată. Nu a avut niciodată o relație prea buna cu fiul său din cauza asta. Apelativul de mama bună nu i se potrivea în tocmai.

       - Tae, a plecat până la magazin să îți i-a niște pastile. Se întoarce imediat până atunci i-a un loc.

        Am o idee mult mai bună să plec până se întoarce.

         - Spune-ți că îi mulțumesc și că ne vedem mâine la școală.

         - Sigur...

       Deschid ușa să pot pleca cât mai repede de aici, dar regret instant că nu am făcut-o mai devreme. Taehyung stătea in fața mea și mă privea ușor indignat. Mama sa încă ne privea așa că trebuia să mă port drăguț și să nu pară că nu ne-am mai vorbit ani de zile. Așa că am făcut ceva ce părea rațional și deloc ciudat în capul meu, l-am îmbrățișat. Era surprins, nu trebuia să îi văd fața ca să știu asta. Simplul fapt că i-a luat câteva secunde bune să procese ce tocmai făcusem era de ajuns. Când să mă îndepărtez îmi răspunde la îmbrățișare. Mă simțeam bine chiar dacă îmi părea rău că îmi trecuse așa ceva prin cap.

         - Mă simt mai bine. Cred că o să plec acasă.
  
         - Te duc eu, vreau să fi bine.

      Nu am mai spus nimic. Am încuviințat din cap și l-am urmat până la mașină. Mi-a deschis ușa parcă așteptând să mă cert cu el. Nu aveam starea necesară. Mintea mea era cu totul în altă parte. De ce se poartă iar frumos cu mine? Fata aceea era iubita lui? Erau de mult împreună? Era cu ea și când a dormit cu mine? Mă răneam singur gândindu-mă la toate astea. Puteam să îl întreb și să scap de insecurități, dar ceva mă ținea să fac asta.

        - De ce te porți drăguț cu mine dintr-o dată?

       Am evitat să îl privesc în ochii urmărind o reclamă de pe un panou publicitar. Unele reclame nu au nicio noimă.
  
       Îi simțeam privirea asupra mea chiar daca nu mă uitam direct la el. Își cauta cuvintele potrivite pentru un răspuns mulțumitor. Dar nu va găsii unul suficient de bun.

         - Ești o enigmă, Jeon Jungkook!

         - Ce vrei să spui cu asta?

       Surâsul său îmi facuse inima să tresară. Efectul tău asupra mea încă se resimte...

         - Îți place să fiu lângă tine și totuși mă eviți. Iubești să mă port dragut cu tine și totusi scoți tot ce e mai rău din mine în mod intenționat. Ești gelos pe fetele din jurul meu fără niciun motiv. Ai avut și o să ai mereu toată atenția mea. Ești prea apropiat de prietenul tău Jimin. Nu ca ar fi ceva rău, dar uneori mă port rău cu tine pentru ca sunt gelos. L-ai cunoscut dintr-o dată și parcă eu nu mai eram cel mai bun prieten al tău. Nu voiam sa fim un trio, Jungkook, te voiam doar pentru mine. Știu că sună egoist, dar eram gelos. Mai ales că l-ai alege pe el mereu în locul meu fără să stai pe gânduri. Locul pe care vreau să îl ocup eu în inima ta îl are deja altcineva. De aceea, prăjiturică, o să rămâi enigma vietii mele.

        Nici nu realizasem că ajunsesem în fața casei până să termine tot ce avea de zis. Ochii lui negri mă priveau intens așteptând să zic ceva. Dar momentul nu a mai venit, la fel ca și cuvintele mele. Știam ce trebuia să îi zic, știam ce trebuia sa fac, dar nu am făcut-o. Nu știu de ce nu am făcut-o. Eram surprins și în același timp indignat de părerea pe care credea el că o aveam despre el. Când am văzut că a ieșit din mașină și mi-a deschis portiera, m-am panicat. Am vrut să îl opresc. Îmi spusese că ne vedem mâine la școală dacă aveam să mă simt mai bine. Nu, nu, nu...

        - Tae! Stai!