Please, don't hurt me

Capitolul 26 - Acum ori niciodată

        - Ești sigur?

        - E a zecea oară când mă întrebi de când ai venit. Da, sunt sigur!

       Îmi dau ochii peste cap deja enervat de atitudinea mult prea protectoare a lui Tae. Candva tot va trebuie să se întâmple și consider că mai bine să fie acum.

        - Mergem?

        Vocea mea sună mai sigură decât se simte inima bătându-mi în piept, dar refuz să dau înapoi. Taehyung mă privește lung, căutând probabil o urmă de ezitare în ochii mei. Când nu o găsește, oftează încet și dă din cap, strângându-mi mâna pentru o secundă înainte de a urca în mașină.

        ​Drumul spre școală e neobișnuit de liniștit. Radioul murmură o piesă de fundal pe care niciunul dintre noi nu o ascultă cu adevărat. Eu îmi verific reflexia în oglinda retrovizoare, cearcănele sunt încă acolo, dar privirea e diferită. Poate voi reuși să scap de limitele pe care mi le-am construit de unul singur, atât amar de vreme.

       ​Când parcăm în fața liceului, simt cum toate privirile se întorc spre noi. E efectul de magnet pe care Taehyung l-a avut dintotdeauna, dar de data asta, prezența mea lângă el schimbă situația.

        ​- Jungkook, ascultă-mă, spune el înainte să coborâm, cu vocea aia joasă care mă face mereu să fiu atent. Nu trebuie să faci asta dacă simți că e prea mult. Putem intra separat, putem...

         ​- Taehyung, îl întrerup, întorcându-mă spre el. M-am săturat să fiu „băiatul ăla care are probleme". Dacă tot vor să vorbească, măcar să le dau un motiv real. Nu ne mai ascundem!

         ​Îi zâmbesc strâmb, încercând să alung tensiunea. El întinde mâna și îmi aranjează o șuviță de păr, degetele lui atingându-mi ușor tâmpla.

          ​- Atunci, să le oferim un spectacol pe cinste, șoptește el, iar colțul gurii i se ridică într-un zâmbet provocator.

          ​Coboară primul, iar eu îl urmez după un scurt inspir adânc. Aerul de afară e rece, dar simt o căldură ciudată în obraji. Mergem umăr la umăr, iar când ajungem în dreptul porții principale, Taehyung nu ezită și își strecoară degetele printre ale mele, prinzându-mi mâna ferm în văzul tuturor. Mă simt cuprins între panică și ușurare. Panică că aș putea să ajung în situația lui Namjoon și ușurare că am avut curajul să ajung aici.

         ​Șoaptele încep imediat. Le simt ca pe niște înțepături fine, dar de data asta nu mă dor. Îmi îndrept spatele și privesc înainte.

          ​- Uită-te la ei, șoptește Taehyung, aplecându-se spre urechea mea în timp ce urcăm treptele. Arată de parcă au văzut o fantomă.

         ​- Sau un miracol, îi răspund, râzând încet.

         Mergem pe coridor și simt cum degetele lui Taehyung le strâng pe ale mele. E o declarație mută care face liniște în jurul nostru. Îi zăresc pe Jimin și Yoongi lângă dulapuri și ne oprim în fața lor.

         ​Jimin își mută privirea de la rucsacul lui spre mâinile noastre, iar ochii i se măresc pentru o secundă. Yoongi, în schimb, rămâne lipit de perete, cu mâinile în buzunarele jachetei de baschet, privindu-ne de sus, cu aceeași expresie de superioritate care mă scoate din sărite. Aleg totuși să tac de dragul zilei acesteia, care a început destul de bine.

         ​- Uite cine a decis să nu se mai ascundă, aruncă Yoongi, vocea lui tăind zgomotul din jur.

         ​Îmi îndrept spatele, simțind cum mi se urcă sângele la cap. Regret ce am zis mai devreme, tăcerea nu e soluția. Dacă tăcerea e arma omului deștept, aleg să fiu prost.