Semne

Amy

Sunt jalnica, daca nu chiar patetica. M-am agatat cu disperare de un tip cand aveam numai 15 ani. Era centrul universului meu. Gravitam in jurul lui. Il iubeam, dar acela nu era momentul pentru a fi impreuna. Si a durut atat de tare totul. As fi zic ca am invatat ceva din acea experienta, ca nu o sa mai fac din nou aceeasi greseala, ca ma voi pune pe primul loc. Se pare ca m-am inselat.

Poate ca am plecat de langa Patrik si Ren ca si cum eu invinsesem, numai ca eu doar voiam sa fug de acolo. Cel mai bun prieten al meu a putut sa-mi spuna toate lucrurile acelea, atat de usor. Si acum imi rasuna in minte: "Nu te-ai culcat si cu el?". E cumva ironic ca omul pentru care am riscat atatea ma priveste de parca as fi nimic. Copilul acela care era a disparut. Si eu as vrea sa dispar...

Ma uit la mesajul pe care i l-am dat lui Ren: "Te rog... nu ma parasi". Pana la urma acesta e adevarul. Am 18 ani si mi-e pur si simplu frica sa raman singura, ca acum 3 ani. Asa ca ma arunc, disperata, cu capul inainte. Daca Ren dispare, nu mi-a mai ramas nimic. Si daca e asa, voi disparea. 

Alerg si ma ascund intr-un colt. Nu are niciun sens sa ma intorc in clasa, sa privesc drept tabla si sa aud cum toti oamenii comenteaza despre mine. Cum isi dau cu parere despre faptul ca doi baieti s-au batut din vina mea, despre cum sunt din nou centrul a ceva scandal din dragoste. De fapt, ce stiu ei cu adevarat?

Imi privesc telefonul si nu vad sa am vreun mesaj. Incep sa-mi dau voie sa plang. Si plang pentru ce a fost acum 3 ani. Si plang pentru ca nu-l inteleg pe Ren. Plang pentru ca m-am indragostit de mesajele cuiva, asa cum m-am indragostit de versurile altcuiva. Plang pentru ca viata mea trebuia sa fie calma si linistita, dar nu e. E doar un drum prin de curbe, dealuri si vai, un drum cu un pod plin de gauri, peste care mi se cere sa sar. Pacat ca eu cad prin ele.

Pe masura ce timpul trece, il vad ca prin ceata pe Patrik cum iese din cladire. Ma astept sa-l vad si pe Ren, dar nu apare. Ceva din mine stie ca s-a intors in clasa ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Incep sa ma nelinistesc. Incep sa-mi pun intrebari. Ma gandesc sa plec de aici, dar ma simt ca paralizata. Coltul acesta imi ofera protectie, e ca o scorbura primitoare pentru copilul ratacit care sunt. Si in linistea scolii, gandurile mele se aud tot mai tare si urla la mine ca Ren nu e cea mai buna persoana pentru mine, ca nu vrea sa fiu in viata lui. Ma gandesc cum a tacut cand ma certam cu Patrik. Se uita doar cu coada ochiului la noi. Aproape impartial si pe cat se poate de rece. 

Ma doare capul cu atata putere incat as vrea sa-l mut cu totul dupa umeri. Am ochii umflati si fata rosie si obosita. Intr-un fel as vrea sa dorm rezemata de peretele acesta. Stau cu ochii mijiti, asteptand sa plece toti din scoala ca sa pot pleca si eu. Mica mea ascunzatoare, de unde ii pot vedea pe toti, iar ei nu ma pot vedea. Si de aici il vad. Vad cum merge pe hol aproape mecanic, cu mintea fiindu-i in alta parte. 

Brusc, ma vede. Incepe sa vina inspre mine. Instinctiv, ma ridic si o iau la fuga. Imi tremura picioarele de frica si iritare. Am fost atatea ore lasata singura, fara macar un mic raspuns. Aproape imi e rau. In schimb, cand ma prinde de mana, ma intorc cu o privire atat de acida si incerc sa ma trag inapoi. Vantul imi misca parul in fata, iar el nu-mi da drumul la mana. Marai la el, desi prea incet pentru a fi inteleasa.

- Melia... 

- Ce vrei de la mine? am strigat eu.

Se uita la mine si privirea i se schimba. Inainte parea ca arata de parca si-ar cere scuze. Acum arata indescifrabila, cu tot acel par care-i umbreste ochii.

- Deci tot ce se spune in liceul asta despre tine e adevarat?

- Ce se spune despre mine, Ren? Ca m-am culcat cu Patrik? Da, e adevarat, dar ar trebui sa fie numai problema mea si a lui. Ar trebui sa am dreptul sa ma culc cu oricine vreau.

Aproape am tipat lucrul acesta. Mi se pare ca se simte tradat. Imi strange mana cu putere, dar nu fac nimic sa mi-o eliberez. Sunt nervoasa si frustrata.

- Nu crezi ca trebuia sa-mi spui si mie?

- Nu. De ce sa-ti spun?

- Pentru ce m-am bagat ca prostul intre voi? Pentru ce m-am batut eu cu el?

- De unde vrei sa stiu eu?

Par taioasa. Sunt taioasa. Si el oscileaza intre durere si superioritate. Are orgoliul ranit:

- Despre cine ar mai trebui sa stiu ca te-a avut? Macar sa stiu sa ma feresc. Doar cu dubiosi umbli.

- Nu ai dreptul sa stii lucrurile astea despre mine! Nu ai dreptul sa ma consideri o stricata! Si daca zici ca umblu doar cu dubiosi, inseamna ca si tu esti, pentru ca esti si tu printre ei!

- Atunci cum esti? Si, da, sunt dubios. Sunt dubios fiindca sunt aici cu tine.

- Doar pentru ca am facut o singura data sex nu-s stricata. Si cu atat mai putin fiindca eu chiar l-am iubit pe el!

Il vad blocat. Nu ma asteptam la asa ceva din partea lui. Ochii sai nu ma mai fixeaza. Se uita in jos. Deja incep sa ma calmez. Imi tine doar superficial incheietura mainii. Cand incerc sa-mi indepartez parul de pe fata, realizez ca am lacrimi pe obraji. Se pare ca am plans inconstient in tot acest timp. Imi trag incet nasul si spun:

- Cand nu stiai asta, credeai ca sunt grozava. Acum ca stii asta, deja am devenit alt om, nu?

- Cred ca am intrat in bataia aia pentru ca voiam sa te protejez...

- Cred ca ai intrat in bataia aia pentru ca erai gelos.

Ridica privirea spre mine. Ma fixeaza. Vad atat de mult regret in ochii lui, putina surprindere, dar nicimacar un strop de negare. Pare sfasiat cand deschide gura:

- Nu inteleg ce simt, Melia. Dar orice ar fi, am luat deja o decizie: sunt impreuna cu Alessa.

Lucrul acesta ma distruge. A venit atat de brusc, ca un uragan care m-a aruncat cu o putere atat de mare direct in mijlocul oceanului. Imi da drumul la mana. Sunt libera, intr-un final... Si brusc, ma saruta. Inchid ochii si incep sa plang. Primul si ultimul nostru sarut. As vrea sa nu se termine, dar el se desprinde si pleaca. 

Eu ma prabusesc in pustiul imens din curtea liceului...