Semne

Amy

Bineinteles ca plang si sufar in mijlocul holului. E la fel de logic si faptul ca Patrik a plecat. Mereu pleaca... Si apoi, mereu trebuie sa ma adun si sa ma recompun singura. Eu nu vreau sa-l fac sa sufere, iar el nu pricepe. Rascoleste trecutul. Oare stie cat de greu imi e sa ma uit la el fara sa stiu ce a insemnat pentru mine, fara sa-mi aduc aminte ziua aia? Nu cred, pentru ca altfel ar fi fost momentul acesta. 

Clopotelul suna enervant deasupra mea, iar eu ma ridic si ma duc in clasa. Acolo nu va observa nimeni darele de rimel din jurul ochilor mei si nici peste Ren nu voi da. Nu vreau sa ma vada plangand. Intru in clasa mea, care e goala. Ma uit in jurul meu si realizez ca pentru mine, orele de azi s-au terminat. Imi strang si plec, dar in loc sa fac stanga spre casa, merg drept inainte spre necunoscut. 

Modul prin care trec de probleme e sa merg si sa merg, ore in sir, zile la rand, pana cand voi uita. Nu pot sa-mi infrunt viata. Am incercat. Dar mereu, persoana cu care am o problema pe care chiar vreau sa o rezolv, fuge mai tare de mine, decat as fugi eu. Nu pot imbunatati ceva singura. 

In capul meu trec ca o vijelie: momentele de la acea seara pana in prezent. As vrea sa inchid ochii, dar seara aia va aparea asa de reala pe pleoape, ca un cosmar pe care l-as vrea ingropat. Si totusi, de ce seara aceea e cea care ma face sa sufar? Nu atunci a renuntat Patrik la mine. A renuntat mult mai tarziu si mult mai lent, ca si cum cu fiecare secunda ar fi infipt mai adanc cutitul in rana. Incet, dureros si imposibil de scapat.

Nu stiu unde sunt. Nu stiu ce e cu mine. In departare pot vedea silueta lui Patrik, asa ca o cotesc si ma indrept spre un si mai mare necunoscut. Am nevoie sa fiu indrumata. Am nevoie de cineva care sa ma ajute sa-mi revin. Imi scot telefonul. Pornesc internetul. Intru pe Facebook. Trimit o cerere de prietenie si nu astept raspunsul ei. Trimit un mesaj pe Mess si astept. 

Nu stiu pe ce piatra stau sau daca chiar stau pe ceva mai sus decat solul, dar privirea mea nu se va dezlipi de la ecran. As vrea sa scriu, sa ma adresez cuiva care nu-mi cunoaste secretul, care, atunci cand se uita la mine, nu se gandeste la tot ce a circulat in anul acela prin liceu, care nu stie ce inseamna viata pentru mine. Cineva necunoscut, ca atunci cand esti in tren si vorbesti cu cel din fata ta: va fi ultimada data cand il vezi, asa ca poti spune orice si el poate spune orice. 

Stau turceste. Deja in jurul meu se lasa intunericul si nu stiu unde ma aflu. Pur si simplu astept ca beculetul sa se aprinda si mesajul salvator sa vina.

Clipeste, clipeste atat de minunat incat ma trec fiorii. Deschid prea repede telefonul si citesc fara a procesa macar ce scrie acolo. Raspund prea repede pentru cineva prea trist. Imi trag gluga in cap si astept iar. Vine un alt raspuns, imediat. Eu iar raspund. Si asa ne succedam pentru inca o jumatate de ora, cand zambetul meu care inflorise treptat, se stinge cand vede cat de intuneric e in jurul meu si cat de pierduta sunt. Practic, nu stiu unde sunt. Asa ca, tastez pentru prima data cel mai implorator mesaj: sa vina dupa mine pentru ca eu nu stiu unde sunt.

Prima data rade. Nu stiu cum pot simti asta, dar o simt. Simt cum rade cu ceva superioritate, apoi imi spune ca vine dupa mine. Si astept cu telefonul in mana. Dau cate o indicatie din cand in cand, iar uneori mai suflu si in palme. 

Si iata-l ca vine. Din nou, nu vad, dar pot simti. E aici, la 5 metri in fata mea.

-Salut! imi spune.

-Hei! raspund.

-Poti soca un om asa cum esti acum.

-Da, stiu. Dar tu nu stii cum a fost ziua asta pentru mine.

-Asa e. Si, intr-un fel, nici nu vreau sa stiu, Melia.

-Oricum nu-ti spuneam. Nu ai putea intelege pana cand nu mi-ai cunoaste trecutul.

-De ce nu l-ai chemat pe Patrik dupa tine?

-Pentru ca de el am fugit si am ajuns aici. Ne-am certat.

-Aha... Pai, hai sa ne miscam si noi din loc. Nu puteai sa-ti alegi o seara mai calduroasa pentru ratacit?

-De fapt, imi place sa merg prin ploaie. Asta e chiar mai bine decat idealul meu.

-Nu ma chinui sa inteleg.

-Si, cum a fost seara ta pana acum?

Imi intoarce o privire asa de ursuza, incat nu ma pot opri din a rade, iar el incepe sa se dea pe brazda. Nu stiu de ce, dar sunt mai bine decat eram inainte. Simt ca pot pasi mai cu incredere.

--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

NOTA NARATORULUI OMNISCIENT SI OMNIPREZENT: Cererea de prietenie nu a fost acceptata niciodata. Pentru Amy nu va conta asta atata timp cat ei vor vorbi, insa va conta dupa aceea. Va realiza ca nicimacar prietenia aia falsa data de Facebook nu a avut-o.