Imi placeau super-eroii. Voiam sa fiu ca ei cand as fi crescut. As fi fost puternic, demn de incredere si as fi putut salva pe toata lumea. Asa erau eroii din benzi desenate. Spiderman isi castigase puterile din intamplare, intepat de un paianjen mutant... Si avea o fata de care sa aiba grija, MJ. Mi-ar fi placut sa fiu ca el, sa ma trezesc intr-o zi cu puteri. Sau sa fiu Batman, marcat de o tragedie care m-ar fi facut bogat si cu o viata secreta prin care ajutam. Si, undeva intr-un colt al inimii, ar fi stat Rachel Dawes. As fi putut deveni om de stiinta, sa fiu noul Hulk, un rezultat al unui experiment ratat. Dar anii au trecut si nu am reusit sa fiu niciunul din lucrurile astea.
Starea de acum e doar o dovada ca nu am putut sa fiu nicimacar baiatul dragut pe care-l aleg fetele la final. Nu am putut sa am grija nici de mine, sa nu mai vorbesc de altii. Am avut arogantele unui star-rock, fara sa am faima sau statutul respectiv. Pe scurt, am fost un dobitoc.
Nu am mai vazut-o de luni bune pe Amy. Recunosc ca am evitat-o la inceput. Eram prins intr-un continuum stapiu-timp in apartamentul Annyei, un loc intunecat din care nu mai voiam sa ies. Daca ieseam de acolo, trebuia sa ma confrunt cu realitatea a tot ce am facut, sa recunosc ca am fost un om jalnic si-un tradator. Doar ca atunci nu eram capabil sa recunosc asta. Si Annya, care simbolizeaza de atatia ani tot ce e mai rau din mine, alegerile gresite si consecintele lor, m-a pastrat langa ea. Cumva, asta conta pentru ea, sa fiu acolo, sa ma aiba, sa stie ca detine puterea asupra mea si ca eu depind de ea.
Am scos capul la lumina pana la urma. Ma urasc, dar acolo incepusem si mai tare sa ma urasc. Prin tot mirosul de fum de tigara al Annyei, prin particulele acelea de praf si prin larma produsa de muzica data prea tare, am reusit sa vad o imagine estompata a mea, prea neclara, prea stearsa si prea intunecata a mea. Am vazut asta, am tresarit si, ca si cum as fi fugit de mine, am iesit din apartamentul acela o data pentru totdeauna.
Chiar si asa, tot nu am incercat sa dau de Amy. As fi putut sa-mi cer scuze, dar nu am facut-o. Mi-e frica sa nu vad fix lucrul de care ma tem: ca e fericita alaturi de Ren. Asa ca am lasat timpul sa treaca. Si, apoi, lucrurile oricum au fost zbuciumate...
Am fost mereu un tip al extremelor: fie iau tot, fie nimic. De aia exista si trecutul meu cu Amy. Am vrut tot, am luat tot si... L-a final... M-am retras complet, lasand-o pe ea cu nimic. Apoi am revenit si am vrut iar tot. Insa ma intreb acum: oare nu putea sa-mi fie prieten chiar daca era cu Ren? Oare nu gresesc eu prea mult?
Intr-un fel cred ca sunt constient ca ma indrept spre un abis. E intuneric in jurul meu, mult prea mult intuneric. Incerc sa-mi dau seama cum am ajuns aici, dar nu reusesc. Vreau doar sa pot da timpul inapoi, sa ma intorc in seara aia de acum trei ani, sa fac lucrurile diferit. Pacat ca nu se poate.
Lucrurile astea sunt cele care ma diferentiaza de super-eroi: oricat de greu le-a fost si oricat de mult au dat-o in bara, tot s-au mentinut pe pozitii si au indreptat lucrurile. Eu doar am fugit.
E toamna ultimului an de liceu. Vantul fosneste frunzele in jurul meu. Eu nu o sa fiu niciodata Peter Parker, poate doar Harry Osborn, dar Amy sigur e MJ pentru el...
CITEȘTI
Semne
Teen Fiction"Renasc din cenusa ca pasarea Phoenix, iar si iar... pana cand voi arde din nou, iar vantul ma va imprastia prea departe pentru a ma mai putea reintregi." ~ Amy "Nu cunosc nicio persoana care sa se puna in fata mea si sa ma opreasca din a pleca." ~...
