Semne

Ren

Una din pasiunile mele secrete a fost intotdeauna mitologia. Eroii lumii antice erau preferatii mei: Hercule, Ahile sau Tezeu, nu conta. Credeam ca sunt ca ei. Eram inteligent, atletic, curajos. Eram aproape un semi-zeu in capul meu. Apoi am inceput sa-mi dau seama de propriile slabiciuni - calcaiul lui Ahile.

Eram arogant, desi nu aveam niciun motiv propriu-zis. Aveam colegi mai buni decat mine, peste tot in jurul meu erau oameni mai buni, mai motivati, poate chiar mai talentati pe diferite ramuri, dar eu tot credeam ca am tot pachetul. Si nu a trebuit sa lupt niciodata pentru vreo fata. Mereu am ales fetele simple, care nu erau in centrul atentiei, despre care nimeni nu putea spune nimic rau. Practic, niciodata nu a trebuit sa misc un deget pentru ce vreau. 

Dupa o viata atat de simpla pana acum, am devenit, din intamplare, Paris... M-am indragostit de femeia altuia. Si chiar si atunci cand ea s-a indragostit de mine, eu am fugit. Stiam deja povestea: Elena si Paris - cuplul care porneste un razboi in Troia. Si mie, in continuare, nu imi plac complicatiile. Chiar si cand era s-o primesc pe Pandora, cu tot cu bagajul ei emotional in viata mea, mi-am dat seama ca aia e, de fapt, cutia ei si ca cine stie ce monstri vor iesi din ea, iar mie nu-mi ajunge doar speranta ca sa rezist. Asa ca am fugit ca un las, am gasit-o pe Penelopa si am lasat-o sa faca si sa desfaca panza aceea pana mi-as fi revenit si as fi ajuns din nou la ea. 

As fi putut fi Paris, s-o am pe Elena si tot haosul care vine cu ea, dar aveam femeia promisa de Afrodita... In loc de asta, am ales-o pe stabila Penelopa, am ales sa fiu Ulise. Cam asa s-ar rezuma viata mea.

Acum e toamna, e un nou inceput. Macar sper asta...

Pe ea nu am mai vazut-o, nu i-am mai scris si nu i-am mai spus nimic. Dupa ziua aceea am vrut sa ingrop tot ce am trait cu ea atat de adanc incat sa nu mai iasa la lumina vreodata si sa imi salvez relatia. Alessa mi se parea rece in zilele de dupa sarutul cu Melia. Incepusem sa devin paranoic si sa cred ca a vazut ceva. Dar era imposibil. Cu timpul a devenit mai calda si m-am linistit. De fapt, lucrurile au mers mai departe. Si vinovatia aproape s-a extompat. 

Nu pot sa-mi explic nici acum de ce am sarutat-o. A fost involuntar, o dorinta mai presus de ratiune. Si, fiindca oricum nimic nu putea continua de acolo, sarutul acela nu are importanta. Inainte sa o cunosc pe Melia am ales-o pe Alessa. Aveam deja decizia luata. De ce sa ma complic? Daca as fi mers dupa ea, probabil nici nu as fi avut-o. S-ar fi intors la Patrik pana la urma, dupa ce am fi tulburat apele. Pana la urma, ea chiar e Elena din Troia.

Daca lucrurile raman la fel de calme si de linistite, chiar si daca n-am s-o mai vad vreodata, o sa fiu fericit si multumit. O sa-si revina pana la urma, o sa treaca peste, ma va uita. Pana la urma sunt ceva trecator in viata ei. Si exact asa vreau sa ramana. Vreau ca urmele sa-mi fie sterse, sa fiu uitat si lasat in pace sa merg mai departe. Urasc haosul.

Ma uit in jurul meu. A trecut mult timp de atunci. Simt asta. Stau fix in locul blestemat, dar sarut pe altcineva de data asta. Modul meu de a-mi sterge urmele. Ultimul an si apoi... 

Voi disparea iar...