Semne

Alessa

M-am trezit intr-o dimineața cu el. Nu știam cine e, ce căuta aici. Apoi, devenea interesant... Avea ceva dincolo de aspect, ceva special. Am vorbit cu el. I-am dat o șansă. Iar el... profita de ea.
Când ma uit in ochii lui ma vad reflectata eu. Ma vad pe mine, iar el... Cred ca se vedea pe sine in ai mei. Nu ma așteptam sa facă asta. Sa se grăbească si sa evolueze așa. Sa vrea atât de tare sa fiu lângă el. Sa vrea sa ma sărute.
Si acum, când sunt in fata lui, nu vreau sa se desprindă de mine. Nu vreau sa i se evapore dorințele. Eu nu le voi distruge.
Ma las ușor sau nu, e doar treaba mea si nimeni nu-mi va lua fericirea. El e pentru mine. Eu sunt pentru el.
Zambesc. Zâmbește. Vreau mai mult. Ma ridic pe vârfuri si in același timp il trag spre mine. Acum il sărut eu. Si tot universul încetează sa mai existe. 

Pas cu pas, pamantul incepe sa graviteze in jurul nostru: fara scoala, fara prieteni, pur si simplu, noi doi. Ochii lui alungiti, buzele mele roase de emotie, amandoi cautam aceleasi senzatii pe care nu le putem simti altfel. Mainile lui cauta marginile hainei mele si in loc sa le simt direct pe piele, le simt strangadu-se disperate in jurul meu. Mainile mele cauta suvitele rebele de par, cauta sa se impleteasca cu ele. Ma intreb daca asta nu e doar o incercare de a intra unul in altul, de a forma acel intreg pe care il cauta toata lumea... Pacat ca el nu ma lasa sa gandesc mai mult de 5 secunde. 

Cand ne revenim, ne privim si incepem sa radem. Nu spunem nimic, nu avem nevoie de cuvinte, mana lui o gaseste involuntar pe a mea si pare ca nu i-ar mai da drumul vreodata. Mergem incet unul langa altul spre nicaieri, iar degetele noastre deseneaza pe piele cuvintele pe care nu ni le spunem. Nimeni si nimic nu poate spulbera acest moment. 

Asa imi spuneam cand telefonul lui a vibrat, cand expresia i s-a schimbat de nenumarate ori in mai putin de 1 secunda, cand a trecut de la o mica enervare, la un zambet larg, la un chicotit, la o mirare si apoi, a incercat sa refaca momentul, sa bage telefonul la loc si sa se intoarca la mine. A vibrat din nou telefonul lui, a devenit ingandurat, aproape ca am crezut ca-mi va da drumul la mana. Nu a facut-o, dar vedeam ca ar vrea sa raspunda la acel mesaj. Vazusem sclipirea aceea din ochii lui cand vrea sa spuna totul despre un subiect, privire pe care si-o stingea repede in preajma mea, dar care acum este perfect lipita de fata lui.

-Cine e? intreb.

-Un amic.

-Ceva important?

-Doar mi se multumea pentru ajutorul de aseara.

-Apropo de asta, pe cine ai ajutat?

-Nimeni important. Vino aici!

Ma ia in brate, ma inconjoara cu mainile lui, iar eu aleg sa cred ca acea imbratisare e adevarata, ca nu e un fel de "scuze ca s-ar putea sa existe ceva mai vital decat tine". Incerc sa ignor faza asta si il tarasc dupa mine pe drumul viitorului nostru. 

Cand se intuneca si el ma conduce acasa, dupa micile sarutari pe fuga, sta in fata blocului si astepta sa ma vada cum aprind lumina in camera mea si apoi pleaca. Cumva, ca si cum ar fi asteptat asta toata ziua, scoate telefonul si suna pe cineva. Deschid fereastra ca sa-i spun "te iubesc", dar aud vocea lui ingrijorata intreband pe cineva daca e bine, daca rezista la toate astea. Ma gandesc ca poate a sunat acasa, trag geamul inapoi si soptesc, doar, ceea ce voiam sa tip in gura mare. Cred ca eu voi putea acapara tot universul lui.