Nu privi înapoi

22 - Gânduri la rece

    A doua zi

  Avionul tocmai a decolat.  Destinația noastră este Paris, Franța.  Panica ce m-a cuprins în timpul îmbarcării se domolește încet. Toate au un început,  numai că nimeni nu vorbește de teama de situații noi,  de sentimente care nu le cunoști.  Îmi e teamă de viitor. Mă tem groaznic că oricând se poate spulbera acest vis frumos pe care îl trăiesc acum.
  Am totul. Totul e al meu. Am visat timp de 19 ani la o familie unită, la o familie iubitoare și frumoasă iar acum, când visul a devenit realitate,  mă tem că e prea frumos sa fie adevărat. 
  Îl privesc atent pe David care se joacă liniștit cu o mașinuță. E calm și împăcat,  dar în același timp fericit de tot ceea ce se întâmplă.  Schimbarea i-a făcut bine, astfel încât pare că a uitat că în urma cu doar câteva săptămâni a trăit un adevărat coșmar.  În ciuda aparențelor,  copiii mici sunt foarte puternici. 
  De cealaltă parte a lui David se află Marc, care citește de zor. E concentrat și nimic nu îi distrage atenția. Câteva șuvițe rebele i-au căzut pe frunte, neavând niciun efect asupra sa. Îi admir frumusețea și postura și mă îndrăgostesc tot mai mult, cu fiecare clipă care trece. Dacă vreodată, cineva mi-ar fi spus că voi ajunge să iubesc un bărbat într-un timp așa de scurt, cel mai probabil aș fi negat cu vehemență. Cândva,  părea un vis imposibil de împlinit.   Mă simt atât de mică și de nesemnificativă în comparație cu el. El, un bărbat frumos, mereu elegant, care ar putea avea orice femeie din lume mă vrea pe mine,  o simplă fată,  care aproape toată viața am muncit din greu pentru minim de confort. E greu să nu privesc înapoi,  să nu analizez la tot ce s-a întâmplat. 
  Oare unde aș fi fost acum dacă David nu era răpit?
  Oare mai simțeam dragostea unei familii? Primii fiori ai iubirii ?
  Pătura de nori se vede perfect. Frica de înălțime mă face să privesc spre pământ cu strângere de inimă, dar o fac. Privesc în jos iar totul pare minuscul, liniștit.
  Închid ochii și mă gândesc la tata. Amintirea lui e tot ce mi-a rămas,  alături de imaginea ce îmi apare de fiecare dată când închid ochii.  A fost un bărbat calm, blând, corect și iubitor. Când mă privea și îmi zâmbea, mă simțeam cel mai fericit copil. În ochii tatei citeam dragoste curată, iar brațele sale erau cel mai bun loc de pe pământ.  Mereu m-am întrebat de ce Dumnezeu ia la El doar oamenii buni și îi lasă pe cei care nu merită să se bucure de o nouă zi și de lumina soarelui.  Diferit ar fi fost totul dacă în locul tatei, era mama !
  Clipe lungi trec până deschid ochii, iar acum e liniște și aici, sus printre nori. Băieții mei dorm în liniște,  la fel ca o parte din pasageri. Trec cu privirea peste rânduri, la fiecare om în parte și nu pot să nu mă gândesc... fiecare om are o poveste unică,  fiecare poartă o mască și ascunde lucruri la care nu am fi capabili să ne gândim. Oare cum ar fi lumea dacă am cunoaște aceste povesti ? Stau și mă întreb: oare ne-am comporta diferit unii cu alții dacă am știi istoria fiecăruia? Am fi oare mai buni, mai înțelegători?
  Pe rândul din dreptul meu,  în partea opusă,  observ o mamă tânără ce se chinuie să își alăpteze copilul fără a deranja pe nimeni. Asupra ei sunt aruncate câteva priviri dezaprobatoare, pline de indignare, ale unor oameni care judecă prea aspru. Doare. O doare fiecare privire și fiecare gând.  E rușinată dar continuă să își  hrănească puiul. Mă doare și pe mine în același timp când văd răutatea gratuită a oamenilor.  Încă de mică am empatizat cu oamenii și am simțit durerea fiecăruia,  fără a putea face ceva concret vreodată.  Tata îmi spunea adesea că am sufletul prea bun și că se teme că îmi va fi zdrobit la un moment dat de răutatea lumii. A avut dreptate,  mă doare când văd cât e de rea lumea. Of, tată...
  Lângă femeie, o tânără ascultă muzică la căști,  în timp ce își ține ochii închiși.  Pare liniștită și are zâmbetul pe buze. E frumoasă,  chiar foarte frumoasă.  Cu părul blond arămiu,  coafat sub forma unor bucle lejere care îi încadrează perfect fața micuță, aceasta își menține zâmbetul.  Mă întreb, ce poveste ascunde această domnișoară?  Oare fericirea ei este doar o mască? Oare câte măști are un om ?  Eu, judecând după aparențe, pot presupune cu ușurință că e fiica unor părinți iubitori, că e înconjurată de prieteni ce o îndrăgesc și o susțin,  că e iubita unui bărbat care o așteaptă,  care o respectă și care ii poartă o dragoste sinceră și curată. 
   Șirul de gânduri îmi este întrerupt de prezența Mirei care se îndreaptă spre toaletă.  Nu ne vorbim, însă comunicăm din priviri. În privirea ei citesc îngrijorare , așa că îi confirm că totul este în regulă.
Îngerul meu cu chip de om, care ascunde cea mai dură poveste și care își poartă masca zi de zi fără a da de bănuit nimic. Mira este cel mai blând om pe care l-am întâlnit vreodată și cred cu tărie că în alta viață chiar a fost un înger ocrotitor.