Mister de Halloween

Sperietura

    Chiar dacă nu o arată, mama mereu îşi face griji pentru mine. Îi este frică să nu înnebunesc, încă de când a murit sora mea. Am ţinut ascuns faptul că de 7 ani eu tot aud şoapte, simt că sunt urmărită şi chiar dacă sunt "bântuită " de atâta timp, tot mi-e frică în momentul în care simt prezenţa a ceva paranormal pe lângă mine.   Mamei nu i-am spus nimic, dar lucrurile încep să scape de sub control şi ea observă asta.
- Arisha, draga mea eşti bine? Ce vină are copilul? Ce ţi-a făcut?
- Poftim? Ce copil?
  Mă şterg la ochi şi mă uit mai bine. Se pare că în locul strigoiului a apărut un copilaş de vreo cinci anişori, care mă priveşte nedumerit. Ce naiba?
- Nu contează, mamă, hai să luăm ce mai trebuie şi să mergem acasă.
Mama mă priveşte ciudat și știu că ar fi în stare să mă ducă la un psihiatru.
- Ştii? Nu ai mai făcut aşa de când a murit sora ta. Poate, poate ar fi mai bine să te internez la...
- Nu, nici să nu aud de aşa ceva, nu sunt nebună şi îţi voi dovedi asta mai devreme sau mai târziu.
   Apuc doua plase de la mama şi alerg spre casă. Aşez fiecare aliment la locul lui, îmi iau o ciocolată, mă descalţ şi dau să fug pe scările care duc spre camera mea.
- Arisha, aşteaptă! Laptop-ul, dă-mi-l! E confiscat pentru un timp.
- Dar, mamă...
- Niciun "dar"...ACUM!
  Mi-a răpit şi ultimul gram de fericire, știe cât de mult îmi place să citesc şi să mă informez. Alerg repede în camera mea. Nervoasă, apuc laptop-ul, încărcătorul şi îl arunc pe pat, în faţa ei.
- Are parolă, să ştii, nu îl vei putea deschide.
   Mă priveşte îngrijorată așa că mă uit tristă în ochii ei.
- De ce? De ce mă urăşti? Ştiu că nu voi fi niciodată ca Arina, deşi încerc, dar tot nu te mulţumeşti!
- Arisha, nu e adevărat! Așteaptă!
   Poate zice ce vrea, nu o mai cred nici în ruptul capului. Trântesc uşa de la camera mea şi mă izbesc pe pat. Mă doare foarte tare faptul că mama ar fi în stare să mă închidă într-un internat.  Acele şoapte se aud din nou, șoapte pe care uneori nu le înţeleg. Ştiu că e lângă mine, mereu. Mă bucur că măcar am cartea surorii mele, despre fiinţe, creaturi şi multe altele. O să o ascund, ca nu cumva să fie şi ea confiscată. Seara s-a aşezat peste oraş, luna abia se zăreşte printre norii întunecaţi, este un peisaj foarte înfricoşător. Aprind lumina, apoi încep să răsfoiesc din nou cartea, care se deschide din nou la pagina 33.
- Iar strigoi? Abia am citit şi m-am lămurit, mi-a apărut şi în faţă, fără să îl vadă nimeni. Ce s-a întâmplat?
Aud ceve, din nou zgomote, tot din casa vecinului. Mă ridic de pe pat și merg repede la fereastră. Se pare că acea umbră a apărut din nou. Încep să tremur, mi-e frică, încerc să mă controlez dar, în zadar. Inima îmi bate şi mai tare și picioarele mi-au amorţit. Nu îmi pot scoate din cap imaginea monstrului, altfel nu îl pot numi. Trebuie, trebuie să îmi înving temerile, trebuie să văd ce e acolo. Privesc la ceas și se pare că e destul de târziu, e ora 22:10, dar nu îmi pasă. Mă îmbrac cu geaca mea pentru cercetări, care e lungă până la nivelul genunchilor, e lărguţă şi are foarte multe buzunare, chiar şi pe interior. Apuc lanterna, un cuţit mic apoi îmi așez gluga pe cap. Arunc totul în rucsacul meu de nelipsit, unde am şi cartea. Era să uit, tămâie pudră, chibrit şi staniol. Dacă vrea să mă rănească, voi face o mică fumigenă. Deschid fereastra şi cobor pe scara care duce în spatele casei, sper să nu alunec. Gata, până acum e bine. Aprind lanterna şi merg tiptil. Cu cât mă apropii de acel loc, umbra devine tot mai înfricoşătoare. Ups, m-am împiedicat de o piatră şi am căzut pe burtă și m-am tăiat puţin la palmă. Îmi strâng mâna cu un bandaj şi merg mai departe, nu e atât de grav, doar puţin sânge și durere. Am ajuns la garaj, unde creatura îşi făcea de cap. Nu e nimeni în jur, totul e pustiu, se pare că umai eu am chef de cercetări. Mă ridic pe vârfuri să văd ce face dar din păcate nu pot, sunt prea scundă. Lumina a fost stinsă așa că îmi sting şi eu repede lanterna, sper doar să nu mă fi observat. Mai bine plec, vin altă dată. Mă dau doi pași înapoi dar se pare că mă izbesc de ceva. Nu-mi aduc aminte să fi fost vreun stâlp pe aici sau alt obstacol. Mă întorc încet...nu îmi vine să cred, vreau să ţip dar nu pot, nu mai am voce. Creatura, mă priveşte curioasă, de parcă ar vrea să mă înfulece, îi curg balele din gură în timp ce se uită la mâna mea. Vai, sânge, am uitat că sunt rănită. Vrea să mă mănânce, se apropie de faţa mea și deschide gura urât mirositoare care are mulţi colţi. Într-o clipă aprind fumigena deja construită şi i-o arunc în gură. Începe să urle, să scoată fel şi fel de sunete așa că eu profit și fug repede spre scara mea. Nu mai privesc în urmă, tot ce vreau este să ajung mai repede în camera mea. Alerg în timp ce plâng dar se aud paşi apăsaţi în urma mea, încearcă să mă prindă. Se aude de parcă ar fi un cal turbat. Mă prinde de rucsac şi mă trage înapoi. Până aici mi-a fost...
   De nicăieri apare o maşină care oprește lângă mine. Un bărbat coboară şi mă trage repede din ghearele bestiei înfometate.
- Intră în maşină, acum!