Mister de Halloween

Speranţă

    Trăiesc cu speranţa că sora mea va apărea, cu fiecare zi trecută îmi este tot mai dor de ea...vreau să o revăd, cred că şi Ray e distrus după moartea ei.
    Cei doi fraţi mai mari îşi acoperă ochii cu ambele mâini din cauza luminii puternice. Mă desprind cu forţă din braţele lui Damian şi alerg imediat la fereastră, știu că e ea, simt asta. Ray observă că stau la pândă şi mă trage de glugă.
- Tu, tot nu te potoleşti? Înapoi, poţi fi rănită.
- Nu, Ray, nu voi păţi nimic pentru că e ea, e Arina. Nu simți? Nu mă poţi împiedica!
- Chiar crezi că e ea?
- Păi, cine altcineva, Einstein? Cine ar dori să ne apere în acest moment şi să îl ţină pe strigoi departe?
   Ray se aşează pe genunchi lângă mine, mă priveşte cu ochi dulci şi plini de speranţă, îi sclipesc. Mă apucă de umeri şi începe să zâmbească.
- Chiar crezi că e ea? Crezi că m-a iertat?
- Sunt sigură, Ray! Cred că de fapt ea a vrut ca eu să ajung să te iert...da, te iert, acum că știu adevărul, deși trebuie să mai procesez puțin.
   Privesc pe fereastră și se pare că acea creatură aleargă de unde a venit în timp ce privește spre casa în care ne aflăm. Dean se ascunde după perdea şi eu stau jos cu Ray. Damian încă stă pe pat şi nu înţelege nimic. Lumina a dispărut treptat și oţi ne uităm curioşi pe fereastră, chiar şi Damian.
- Ce-a fost aia? Îmi explică şi mie cineva?
- Aia, aia a fost Arina...iubita mea.
   Ray nu îşi mai ia ochii de pe fereastră, fericirea i se citeşte în ochi. Deodată, în dreapta lui, fereastra se abureşte și apare ceva, un desen, e o inimă. Mai scrie ceva: " A <3 R".
- Arina, iubita mea, nu merit aşa ceva, nu am fost în stare să te scap din ghearele creaturii...nu pot să cred că încă iubeşti un laş.
   Mi se rupe sufletul, încă după atâta timp, el se simte vinovat...mi-e milă de el. Încă o mai iubeşte după șapte ani. Aş vrea să îl îmbrăţişez, dar, mai bine nu. Îl privesc pe Damian care tot nu înţelege. Aprinde lumina şi îl vede pe Ray, la pământ, plângând.
- Ray, eşti bine?
  Damian a sărit direct pe podea lângă fratele său şi îl ia în braţe. Vreau şi eu o soră..o vreau pe ea, pe Arina...
- Da, Damian, sunt cel mai fericit...mai fericit ca niciodată. E ea, încă mă iubeşte și m-a iertat.
   Damian e fericit, se bucură pentru fratele său mai mare. Dean e fericit şi el, dar cam îngrijorat deși mă hotărăsc să stric bucuria fraţilor, am o curiozitate.
- Mă scuzaţi totuşi, aş vrea să ştiu, de a vrut mama ta să minţi?
- Rish, când poliţia ne-a luat declaraţii, le-am spus tot, doar că, nimeni nu ne-a crezut şi mama le-a spus versiunea ei şi aşa a rămas. Numai că, în aceeaşi încăpere era şi un preot. El a auzit ce am spus noi şi a fost singurul care ne-a crezut şi așa a decis să ne ajute să îl vânăm. Dar, de câte ori am încercat, de atâtea ori ne-a scăpat. 
- Serios? De când e acest strigoi în oraş? De când îl vânaţi?
- Încă de când a murit ea. În seara aceasta a fost pentru prima dată când am stat atât de aproape de el. Dacă ar fi fost preotul lângă noi, era una cu pământul.
- Nu pot să cred!  De șapte ani trebuie să trăiţi în minciună...ce viaţă. Lumea aceasta în care trăim, preferă numai falsul.
- Așa este, din păcate aceasta e realitatea, nu ne putem împotrivi.
- Asta crezi tu, regalitatea ne-o facem singuri. În fine, eu vreau să dorm, sunt obosită. Unde aş putea să mă întind puţin?
- Aici, cu Damian. Noi vom sta de veghe.
   Se pare că va trebui să dorm cu Damian, fratele drăguţ și sper să nu se supere. Îmi aşează perna şi mă invită  să mă odihnesc.
- Te rog, hai, nu îți fie frică, nu te muşc.
   Mă aşez pe pat şi mă învelesc cu un cearșaf mai gros. Cei doi, Ray şi Dean chicotesc.
- Porumbeii de ei...hai, la somn!
   Încep să râd şi mă ascund sub cearșaful roşu. Încep să casc din nou, închid ochii, mă simt ostenită, ca niciodată. Ușor ușor încep să mă simt de parcă aș fi pe un nor.
- Arisha, repede, trezeşte-te!