Mister de Halloween

Seara de Halloween

Cred că am cea mai frumoasă seară din viața mea,alături de băiatul pe care îl plac,mult. Port cel mai minunat costum,simt că fac parte dintr-un colectiv în sfârșit,având în vedere că toți colegii poartă costume care de care mai ciudate. Singurul lucru care mă macină,este că a trebuit să plec pe ascuns,fără să știe părinții mei.
- Arisha...
Încerc să ignor această voce,șoaptă. Vreau să am și eu o seară liniștită.
- Rish,ești bine? Ce te deranjează? Nu încerca să mă minți,știu că e ceva.
Cât de bine mă cunoaște,îl ador. Mă apropii d încet de urechea lui și țip cât pot de tare,deoarece din cauza muzicii nu ne putem auzi.
- Cineva sau ceva,mă tot strigă. Sunt șoapte,nu-mi dau seama cine ar putea fi.
Mă prinde de mână și mă privește adânc în ochi. Mergem afară,în timp ce mă trage de braț.
- Trebuie să facem rost de un dovleac sculptat.
- Păi,de unde?
- Arisha,e seara de Halloween, toate străzile și casele sunt împodobite cu dovleci sculptați.
- De fapt ai dreptate, dar,sper că nu ai de gând să îl furi,nu?
Mă privește zâmbind,sigur pune ceva la cale.
- Când e vorba de salvarea unui suflet prins pe această lume,trebuie să apelăm și la metode nu tocmai corecte. Hai,sora ta,te așteaptă.
- Stai,Damian. Nu trebuie să vină frații tăi?
- Măi,măi. Pe cine avem noi aici! Stai să ghicesc...e chiar tocilara clasei,a școlii chiar împreună cu prăjitura școlii. Nu înțeleg, ce căutați voi doi,împreună. Dragule,nu ți-ar face plăcere să te plimbi cu o fată pe măsura ta?
- Ba da,Amna! Deja am pe cineva pe măsura mea,chiar mai bună decât tine. Distracție plăcută ,Amna și ai grijă la vampiri,să nu îți "sugă" toată popularitatea.
Amna,fosta mea cea mai bună prietenă,care pe lângă toate fetele din liceu,e și ea disperată după Damian, acum,în sfârșit i s-a dat peste nas chiar de "prăjiturica" ei. Chiar mă simt bine că nu a trebuit să fiu eu cea care trebuia să o înfrunt. O privesc, pur și simplu moare de ciudă. Dă cu piciorul într-un copac destul de dur,săracii pantofi, nu au nicio vină că au nimerit în picioarele ei.
- Mulțumesc mult, Damian.
- Cu mare plăcere,regina mea. Cineva trebuia să îi închidă gura. Apropo,în seara asta nu sunt Damian,sunt Contele Dracula.
- Ooo,ce onoare să fiu la brațul celui mai cunoscut conte-vampir din toate timpurile.
- Onoarea e de partea mea.
Mă prinde de braț și în timp ce mă privește, face o plecăciune și îmi sărută mâna. Cât de romantic. Cineva ne face poze. Privesc în stânga mea,toți cei de la bal ne privesc. Fotograful ne face poze cu nemiluita. Mi-e milă de bietele fete,stau și plâng pe ascuns. Îmi pare rău pentru ele,dar e al meu,nu-l dau nimănui. Voi avea amintiri minunate,datorită lui Damian și pozelor.
Dean și Ray se apropie cu mașina. Urcăm pe locurile din spate.
- Cum a fost copiii? V-ați distrat?
- Mai întrebi? Cel mai bine.
Ne îndreptăm spre biserica părăsită din pădure. Am emoții,chiar o voi revedea pe Arina? După șapte ani, în sfârșit o voi simți în brațele mele. Ray cred că e mai nerăbdător decât mine,mai ales că abia așteaptă să își ceară scuze față de ea, încă se simte vinovat.
Zăresc în depărtare ,biserica veche. Mă cuprind fiorii, am amintiri foarte neplăcute cu blestemata de vrăjitoare. Ajungem... Singurul lucru pe care îl auzim, e motorul încă pornit al mașinii, nu îndrăznește să coboare. Stai,se mai aude o mașină. Privim cu toții în spatele nostru. E Andrew,era și timpul să apară. Coboară din mașină și se apropie de noi.
- Hai,coborâți. Nu aveți curaj? Ne dați ori nu ne dați?
Damian mă privește speriat,eu la fel.
- Dovleacul!!!
Ce ne facem? În pădure e imposibil să găsești așa ceva. Coborâm cu toții din mașină și îl întâmpinăm pe Andrew.
- Trebuie să intrăm în biserică,dar mai întâi trebuie să iau ceva.
Se îndreaptă spre mașina lui și scoate ceva mare,rotund.
- Ta-da!!! Acum suntem pregătiți.
- Un dovleac!
Damian poate în sfârșit să răsufle ușurat. Mai trag o ultimă privire asupra cartierului. E absolut minunat, cu toate luminițele portocalii și verzi,drumurile sunt luminate numai de dovleci.
- Sunteți gata?
Andrew se apropie de ușă și o deschide. Totul e luminat,lumânările sunt aprinse și mirosul de tămâie ne învăluie. O fată brunetă stă în fața unei icoane vechi și se roagă.
- A-Arina??
Se întoarce încet cu fața spre noi. E chiar ea. E neschimbată chiar și după șapte ani. De fapt e moartă,nu am la ce să mă aștept. Aleargă spre mine în timp ce plânge. Nu mă pot abține,alerg și eu spre ea. În sfârșit, corpurile noastre s-au întâlnit după atâția ani. Încep să îi pipăi chipul. E chiar ea,îi simt căldura corpului,nu pot să cred.
- Ești chiar tu,nu ai idee cât de mult mi-ai lipsit.
- Rish, mereu am fost și voi fi lângă tine. Cât de frumoasă ești,să nu te tunzi. Ai un păr minunat.
Mă îmbrățișează strâns,încă poartă rochia cu volănașe și miroase a ciocolată și portocale,preferatele mele.
- Mama,tata...unde sunt?
- Acasă, nu m-au crezut. Am plecat fără să știe.
- Ești cea mai curajoasă ființă de 15 ani pe care o cunosc. Sunt mândră că ești sora mea.
Îl privește pe Ray,nu pot explica ce exprimă ochii ei. Plânge și râde în același timp. Aleargă cât o țin picioarele. Ray plânge și își ține ochii numai în pământ. Arina îl mângâie pe obrazul drept. Ray îi prinde mâna și începe să i-o sărute.
- Te rog,iartă-mă!!!
Mi-e milă de el. Își îneacă propriile vorbe în lacrimi,abia respiră.
- Ray,uită-te la mine. Tu nu ești vinovat cu nimic. Încă te iubesc și te voi iubi mereu,dar, te rog,nu mai aștepta. Dragostea va bate odată la ușa inimii tale,să îi deschizi. Îți dau voie.
- Cum îmi poți cere așa ceva,Rina? Tu ești dragostea vieții mele,nu te pot uita,nu vreau.
- Nu îți cer asta,dar ai o viață,trăiește-o.
Cât de romantic dar și trist. Fără să vreau, am început să plâng de ceva timp. Damian mă strânge la pieptul lui.
- Va fi bine,știu asta.
Se uită în ochii mei înlăcrimați și se apropie de mine. Își așează mâna stângă după gâtul meu și mă trage forțat spre el . Buzele mele se unesc cu ale lui,dar ceea ce simt în acest moment e inexplicabil. Mâinile mele îi înconjoară trupul firav. Momentul nostru dulce e întrerupt de alarma ceasului.
- E deja 23:50. Încă zece minute și după ne despărțim.
Ray o ridică în brațe pe sora mea și o sărută cu foc,ca în vremurile vechi.
- Nici nu știi cât mi-ai lipsit și îmi vei lipsi.
- Și tu mie,dragul meu .
Arina coboară din brațele lui Ray și se îndreaptă spre preot.
- Andrew,mulțumesc pentru tot. Fără tine,acest moment nu ar fi existat.
- Pentru puțin,copilă. Fac ce trebuia făcut de mult. Rish, ai crucea?
Crucea? Vai,nu cred...a rămas acasă,ce mă fac? Din cauza neatenției mele, sora mea e nevoită să mai fie captivă un an în această lume.
- Arisha,nu-mi spune,doar nu ai...
- Stați,Rish uite crucea.
Nu îmi vine să cred. Până la urmă m-au crezut,au venit.
- Mamă,tată?
- Arina,ești chiar tu?
- Da,mamă. Tată, mă vezi?
- Nu,nu e adevărat. Ce fel de vrăjitorii mai sunt și astea?
Arina se îndreaptă spre tata. Îi ia mâna și își mângâie obrazul.
- Uită-te în ochii mei,tată. Nu mă recunoști?
- E-ești chiar tu,dar cum e posibil?
E pentru a doua oară când îl văd pe tata că plânge. O îmbrățișează puternic. Mă doare să văd asta, pe mine niciodată nu m-a îmbrățișat așa,dar îl înțeleg, sau încerc.
Andrew face un cerc mare din lumânări. Nimeni nu are voie să intre,cu excepția mea și a Arinei.
- Dar,de ce eu?
- Rish,tu ai fost singura care ai crezut în ea,ai știut că e lângă tine. Doar tu ești în măsură să o eliberezi.
Arina îi îmbrățișează pe toți,cu excepția lui Ray,pe care îl și sărută. Intrăm în cercul misterios și ne așezăm turcește. Între noi așezăm dovleacul aprins,într-o mână țin crucea și cu cealaltă mână îi țin mâna surorii mele.
- Repetă după mine,Rish.
Preotul citește dintr-o carte mare. Trebuie să rostesc după el,sper să nu mă încurc.
- Astăzi,când spiritele morților sunt libere să cutreiere pământul,te eliberez de blestemul aruncat peste sufletul tău. Ești liberă să pleci oricând.
Mâna ei,nu prea o mai simt. Dispare încet sub formă de pulbere. Ceasul cartierului ne anunță că e miezul nopții.
- Te iubesc,Rish!
- Și eu,surioară!
O privesc cum se împrăștie o dată cu bătăile ceasului. În urma ei rămân o puzderie de steluțe. Lumânările s-au stins automat. Privesc în jur. Toată lumea plânge,chiar și Andrew. Damian îmi întinde mâna și mă ajută să mă ridic.
- Bravo,cea mai curajoasă.
Părinții mei se apropie. Oare ce vor zice?
- Rish,ne pare rău că nu te- am crezut. Ne ierți?
- Având în vedere că proprii mei părinți nu m-au crezut,m-au jicnit....hmm...da,vă iert.
Începem să ne îmbrățișăm,tata îl apucă pe Damian de mână.
- Tinere,ai grijă mare de ea.
- Promit!
Sper să îl placă pe Damian,având în vedere că e fratele lui Ray, om pe care l-am considerat un criminal timp de șapte ani.
Ieșim toți din biserică și mergem la mașini. Toate lumânările s-au stins. Ce straniu! Luna plină e fix deasupra mea,stelele abia se zăresc și aburii nopții ne înconjoară. Mama e speriată,sare în brațele tatălui. Eu cred că sunt cea mai fascinată de această atmosferă.
Aud ceva în tufișuri,sunt curioasă,trebuie să văd.
- Rish,vino înapoi,acum!
- Un moment,Damian!
Întind mâna să mut crengile,dar ceva mă trage spre tufiș.
- Rish,unde ești? Rish...