Regina Universului

Capitole 33

P.O.V - Mars.

Celest a petrecut noaptea la mine. Ce-i drept, i-am propus sa rămână peste noapte, însă nu credeam că gândul de a o știi în aceeași casa cu mine, în patul meu, după atât de mult timp, o sa mă tină treaz toată noaptea.

Eram stresat, eram îngândurat, eram tot, doar bine nu.

Cu toate astea, abia aștept ca ea sa plece, fiică în acel moment, o sa știu ca nu o s-o mai văd niciodată, iar șansele de a ii ceda sunt nul. Nu suport sa ii văd fața cu trăsături perfecte, ochii ei albaștri sau corpul ei. Aura ei luminoasă aproape că mă orbește, hainele ei par a fii în fire de aur alb iar părul ei lung, mult prea lung și voluminos... o urăsc. Persoana ei mă irită pe retină. Vreau să dispară, să nu o mai văd, să pleace departe și să mă lase în pace.

Nu o voi mai lasă niciodată sa îmi ajungă la inima, nu o s-o mai pot privii cu ochii ce o priveam odată. Chiar daca avem un copil împreună, chiar dacă îmi spune ca încă mai are sentimente pentru mine și se pune în genunchi să-mi ceară iertare... nu o voi ierta niciodată. Nu voi uita umilința și durerea ce m-a făcut să trăiesc o dată. Nu o să uit nici faptul că m-a despărțit de familia mea, de fratele meu, de prietenii mei și de poporul meu. Am fost o divinitate, iar ea m-a preschimbat intr-un nimeni. M-a trimis aici, un nemuritor printre muritori, încercând sa mă descurc și sa încep o viață noua.

Dacă crede că după toate astea, o sa fiu câinele ei fidel care o va ierta de fiecare data și care revine la ea cu coada între picioare, se Înșeală amarnic.

- Mars ?

Aud o voce firava ce vine din spatele meu. Mă întorc, și o văd pe Andromed. Este ora 6 dimineața, cum de este trează atât de devreme ?

- Tu nu ai somn ? O întreb

- Nu. Mă trezesc de fiecare data la momentul acesta. Tu de ce nu dormi ? Mă întreabă ea, plina de energie și punându-se langa mine pe canapea.

- Mă trezesc de fiecare data, la ora aceasta.

Mă privește cu ochii ei mari și zâmbetul ei frumos. Ce-i drept, copilul acesta este cel mai frumos pe care l-am văzut vreodată. Nu seamănă deloc cu mine, este reflecția mamei sale. Părul lung și alb ca laptele, ochii albaștrii închis, pielea albă și roșie doar în obraji, până și genele îi sunt albe. Este un înger. Un înger al inocenții. Nu văd nici un semn ca ea să seamănă măcar un pic cu mine.

Sau poate, nu seamănă deloc cu mine pentru ca nu sunt eu tatăl.

    De la mama ei, mă pot aștepta la orice.

- Mama îmi face de fiecare data un ceai de fructe de pe Marte, dar nu și de data asta. Unde este ?

- Doarme probabil

- Imposibil, mama nu doarme.

- Ba da, mama ta doarme, toată lumea doarme. Somnul este foarte important pentru noi.

Aceasta mă privește nedumerită, nu înțelege ceea ce tocmai i-am spus.

- Nu am văzut-o niciodată pe mama dormind, cred ca este foarte obosita.

- Mă gândesc și eu.

Mă ridic de pe canapea și o iau la mine în brațe. Dacă tot este ultima data când o văd, măcar sa nu par un idiot lipsit de inima. Mergem amândoi la mine în bucătărie, și iau o ceașcă pentru ceai, și o alta pentru cafea.

- Nu am ceai de fructe de pe Marte, dar cred că o să-ți placă mai mult ceea o să-ți dau. Este un ceai de fructe de pădure, și cu vanilie. Dacă vrei, iti pun și lapte în el. Oamenilor de aici le plac foarte mult sa amestece laptele cu ceaiul.

Mă privește cu atenție, analizează fiecare mișcare pe care o fac, fără măcar sa scoată un sunet.

Încerc să nu o privesc prea mult, mai ales ca suntem atât de aproape. Chiar dacă nu o mai port pe mama ei la suflet, că o fii copilul meu sau nu, tot un copil rămâne. Un suflet atât de inocent ce nu a trecut încă prin greutățile vieții. Nu are nicio vină, nu o pot urî, dar în același timp, nu aș vrea sa o văd ca pe o fiica, să mă atesez de ea și sa îmi complic mai mult despărțirea.

O așez pe un scaun, și o văd cum isi savurează ceaiul. Din momentul în care lichidul cald îi ating papilele gustative, ochii ei se fac mari, cu o sclipire în ei și îi poți vedea cu ușurință fericirea pe față. Fără niciun cuvânt, își termină cana pana la ultima picătură, după care mă privește în ochii.

- Putem face unu și pentru mama ? Vreau să o trezesc eu de data asta cu ceai.

O privesc surprins câteva momente, după care mă ridic fără niciun sunet, și fac un alt ceai, de data aceasta, pentru mama ei. După ce îl termin, o iau din nou în brațe și mergem spre camera mea, acolo unde doarme Celest. Să fiu sincer, chiar dacă este  trecut de 6 ora, Celest nu doarme niciodată prea mult. Nu cred că ar deranja-o dacă fiica ei ar trezi-o cu o ceașcă de ceai.

Bat la usa de trei ori. Nimic. Bat încă o dată. Nimic.

În momentul acesta mă gândesc că nu mai este nimeni în cameră, că a plecat. Deschid usa, dar ea este în pat, întinsă pe spate, cu mâinile pe piept și mai albă ca de obicei. Îmi încruntă sprâncenele. Ceva nu este inregula.

- Mami ! Trezește-te, Domnul Mars a făcut ceai !

Nimic.

Andromede coboară de la mine din brațe și se urcă în pat, se așează peste Celest, și mă întreb dacă ar trebui să o las să facă asta. Andromede o zguduie de umeri cu o mână, în timp ce ține ceașcă cu ceai fierbinte în cealalaltă. Instinctul meu îmi spune că nu ar trebui să o las să facă asta, dar este prea târziu. O mare cantitate de ceai fierbinte cade pe pieptul lui celest. Mă grăbesc sa o iau pe Andromede și sa o pun pe podea. Când sunt aproape să îi dau jos rochia lui Celest, îmi dau seama de ceva ce mă îngrozește.

Nu s-a trezit. La contactul cu lichidul fierbinte, nu s-a mișcat deloc. II verific respirația, și constat ca este slaba, dar prezenta. Încerc să o trezesc, sa o zgudui, să țip, dar în zadar.

În momentul acesta, inima îmi bate de parcă ar sta să îmi sara din piept. O privesc pe Andromede, care pare înfricoșată și cu lacrimi în ochii.

- Domnule Mars, ceva nu este bine