Again..( II.)

Capitolul 14. Cum se simte durerea?

Capitolul 14. Cum se simte durerea?

Harry's POV.

Cum ii voi spune eu asta lui Emily? Cum ii voi spune ca bebelusul pe care il purta in pantece, a murit? Cum va reactiona ea cand ii voi spune "Iubito, stii? Copilasul nostru nu mai e. A murit. Ce zici? Mergem la o cafea?" Am iesit din starea mea de visare, imediat ce am simtit o mana pe umarul meu, iar cand m-am intors, l-am vazut pe Niall, in spatele lui fiind ceilalti.

-Harry, doctora a zis ca Emily s-a trezit. Hai sa mergem la ea. Ascultandu-l, m-am ridicat de pe scaunul care mi-a fost prieten pana acum si am plecat impreuna cu ceilalti catre salonul lui Emily. Cand am intrat, ea se odihnea in timp ce isi mangaia abdomenul. Oh nu. M-am dus langa ea si am luat-o de manuta.

-Cum te simti, iubito?

-Mai bine. Cand am coborat din ambulanta, aveam niste dureri uriase, dar acum ma simt mult mai bine. A trecut acum. Si atunci, inima mea deja sfasiata, a fost calcata in picioare, facand mult mai multe bucăți din ea.

-Prieteni, puteti sa ne lasati singuri, va rog? Ii intreb si pentru prima oara de cand am intrat in acest salon, nu am mai putut sa tin aceasta lupta grea cu lacrimile, ele navalind pe obrajii mei.

-Nu, Harry! Nu te lasam singur. Are nevoie de noi. A raspuns Zayn iar imediat am dat drumul unui hohot de plans.

-N-nu....Nu e adevarat... El...El nu mai este aici, nu? Intreaba Emily, lacrimile fiind deja prezente pe obrajii ei. Copilul meu nu mai traieste, nu e asa? A MURIT NU? BEBELUSUL A MURIT. Tipa aceasta, agitandu-se pe patul de spital.

-Emily calmeaza-te. Am spus, dar cuvintele mele erau nesemnificative pentru ea.

-Nu vreau sa ma calmez. Copilasul meu a murit. Nici macar nu am apucat sa aflu ce este. Actionand intr-o fractiune de secunda, a tasnit din pat, iesind pe usa.

Am iesit si eu dupa ea, in urma mea fiind ceilalti care si ei sunt devastati. O cautam pe Emily cu privirea, nestiind unde este, pana cand am auzit-o.

-Vreau sa imi vad copilul. Aceasta mai avea putin si se lua la bataie cu o asistenta, care saraca, nu stia ce i s-a intamplat. Am reusit sa ajung acolo intr-o milisecunda, apucand-o de mijloc.

-Emily, gata! Inceteaza!

-Copilasul meu! Copilasul meu a murit. Lasand un ultim urlet, aceasta s-a prabusit pe jos, plangand in hohote. Imediat, o alta asistenta a venit cu un calmant, ingectandu-l in vena. M-am aplecat si am ridicat-o de la sol, aceasta lasandu-se purtata pana in salonul ei, unde am asezat-o frumos pe pat.

Se uita in ochii mei, ai amandorura fiind inlacrimati, fara sa spuna nimic. Cu o ultima lacrima scurgandu-i-se pe obraz, aceasta isi inchide ochisorii ei minunati, cazand in lumea viselor.

Emily's POV.

Stiti cum este cand esti atat de fericit ca detii ceva, cand ai da orice sa protejezi acel ceva, dar intr-o fractiune de secunda sa realizezi ca l-ai pierdut pe viata? Durerea aceasta este inexplicabila. Nu este ca o durere de abdomen, sau ca acea durere cand cazi si te ustura, dar care într-un final iti trece. Asta este o durere apasatoare, fiind prezenta in tot corpul meu, dar cel mai important, in inima. Nu o sa il mai vad niciodata, nu o sa imi mai strâng copilașul niciodata in brate, nu o sa il mai aud cum o sa ma strige prin clasa, nu mai este in viața. Ceea ce nu mi se pare corect este ca i-am auzit inimioara, iar acum ea nu mai bate.

Totul s-a întâmplat din vina mea. Numai si numai din vina mea. Daca nu ma urcam pe motorul ala nenorocit, copilașul meu trăia in acest moment. Cum am putut fi atât de proasta sa ma urc pe motorul ala?

Nu am realizat ca Harry tocmai intrase in camera cu o tava plină cu mancat, pana cand s-a apropiat de mine, ștergându-mi lacrimile de pe obraji.

-Emily, trebuie sa mananci!

-Nu vreau. Copiasul meu nu se va mai bucura niciodata de mancare, iar eu nu merit mâncarea asta. Am spus privind in gol, acum in capul meu fiind doar viața copilașului luată de către mine.

-Emily, nu mai vorbi asa! Trebuie sa mananci ca iti faci rau singura. Ignorandu-l, am inceput sa rad la gândul ce mi-a străbătut mintea.

-Voi credeți ca ma puteti seda ca sa imi aline durerea? Credeți ca prin calmante ma faceti mai bine? Nimeni nu înțelege prin ce trec. Voi nu înțelegeți ca eu l-am ținut in pântece iar intre mine si el s-a legat ceva.

-Dar tu crezi ca mie imi este bine? Crezi ca pe mine nu ma doare sa stiu ca mi-am pierdut primul copil? Stii ce? Daca nu te urcai pe nenorocitul ala de motor si ma ascultai macar o data in viața, nu se mai ajungea aici! Daca nu te urcai pe motorul ala, copilașul nostru trăia acum! Fara a mai spune ceva, a iesit din salon, trântind usa in urma sa.

Are perfecta dreptate. Nu merit nimic. Este numai vina mea ca s-a ajuns aici. Harry avea si el o șansa la o familie iar eu i-am spulberat-o. El mereu a avut dreptate iar daca nu plecam ca o idioata, poate ca acum ma certam cu Harry din cauza mâncării pe care o cere copilul sau, nu din cauza mea. Acum il inteleg si pe el. Acum ma urăște ca i-am luat viața copilului sau, si sincer, si eu ma urasc.

M-am ridicat din pat, ducându-ma la balconul salonului meu, ce se afla la etajul al doilea.

Este numai si numai vina mea. Nu imi merit soarta. Stric absolut tot. Dar gata! Daca bebelușul meu nu trăiește, nici eu nu o sa trăiesc. Am deschis usa cu intenția de a pași afara, dar vocea lui Harry ma opri.

-Emily, ce crezi ca faci? M-am intors către el, ca sa il vad ca ma privea confuz.

-Imi pare rau, Harry! Imi pare rau ca am fost o asa pacoste. Imi pare rau ca am luat viața copilului nostru. Sper sa nu ma urăști, Harry! Nu am vrut sa il omor. Ma doare tare. Copilul nostru a murit din cauza mea. Harry, promite-mi ca nu ma vei uri niciodata. Am spus, făcând pași in spate.

-Emily, nu te urasc. Ce tot vorbești? Spuse acesta apropiindu-se de mine, eu făcând pași in spate.

-Harry, doar sa nu fii niciodata supărat pe mine. Sper ca de acolo de sus, sa iti trimit o fata care chiar te merita, o fata ascultatoare, exact asa cum eu nu am fost. Sa nu iti fie niciodata rușine cu tine, Harry. Iti promit ca o sa te veghez de acolo de sus, si o sa te apar in orice situație. O sa te apăram si eu, si copilul nostru. Si atunci, am iesit pe balcon, urcându-ma pe gardul de ciment, privind înălțimea la care eram supusa. Mi-am închis ochii, un singur gand strabatandu-mi prin minte "Nu merit sa trăiesc."