Volodya

Capitolul 1

    Zilele erau pansament pentru nopțile toxice.

    De fiecare dată când vedeam lumina, știam că o speranță încă exista și pentru mine.

    Când m-am trezit încă mă durea spatele și m-am ridicat cu greu din pat, scoțând involuntar un geamăt.

    Nu era nimeni acasă la ora asta, așa că am rămas la marginea patului, în fund, respirând adânc, bucurându-mă de liniște.

    Transpirasem peste noapte și materialul subțire al bluzei se lipise de piele și de... rănile acelea.

    Am dus mâna la spate, încercând să-l desprind cât mai ușor, dar tot a rezultat un chin, căci a usturat destul de tare până am reușit să-l dau la o parte.

    M-am împleticit puțin pe picioare până am reușit să mă echilibrez și să pășesc spre baie.

    Seara trecută nu mâncasem nimic, de fapt nici nu-mi aminteam când o făcusem.

    Nici nu-mi era foame.

    Din cauza problemelor familiale până și stomacul meu se obișnuise cu puțin.

    Nu același lucru puteam afirma despre corp, care adesea dădea semne de slăbiciune.

    Dușul mi-a calmat puțin mintea și trupul, astfel că am ieșit de acolo cu forțe proaspete pentru a mă apuca de curățenie.

    Era vraiște din cauza noii lui izbucniri de azi-noapte.

    Mama fugea întotdeauna din calea lui, de parcă n-ar fi avut niciun cuvânt de spus împotriva sa. Ca și cum nici nu era casa noastră asta.

    Mă durea mai tare indiferența ei decât loviturile lui.

    Pe ea o menaja mai mult, astfel, în timp, mi-am dat seama că prefera ca el să se răzbune pe mine, doar ca să scape ea.

    Adesea mă sfătuia:

    — Taci și tu și ascultă-l cu tot ce îți cere. O să vezi că nu se va mai enerva.

    Dar niciodată nu se întâmpla așa.

    Uneori aveam impresia că și ea era mama mea vitregă, căci oricât reflectam la toate, nu înțelegeam cum o lăsa inima să închidă ochii întotdeauna.

    Adesea îi uram pe amândoi și mă enervam pe mine pentru că ajungeam până la acel sentiment urât care nu mă înnobila.

    Adesea voiam să mor.

    Apoi în multe alte dați plănuiam să fug de acasă.

    Dar unde să mă fi dus?

    Singura soluție pe care o găseam întotdeauna, era să mă ascund în casa lui Dominic Stanford.

    Bătrânelul acela aproape se transformase în bunicul pe care nu l-am avut niciodată.

    Însă nici măcar el nu știa prin ce treceam eu, deși de multe ori bănuise, mie îmi fusese teamă să-i confirm ceva.

    Îmi era frică de repercusiuni.

    Pe Dominic îl cunoșteam de mic copil.

    În plimbările zilnice descoperisem domeniul lui. Imens pentru privirile mele mici.

    Avusesem doar unsprezece ani pe atunci și mă rătăcisem de una singura pe una dintre străduțele satului nostru.

    Grădina lui uriașă care împrejmuia ceea ce puteam numi cu ușurintă un castel în toată regula, mă fermacase instantaneu.