Volodya

Capitolul 15

    Existau momente în viață când îi adresam o mie de întrebări lui Dumnezeu. Chiar dacă știam că o rezolvare nu venea niciodată înapoi, iar mai târziu aflam că răspunsul a fost dintotdeauna la mine.

După fiecare bătaie încasată, m-am refugiat în colțul meu de cameră, lângă geam, acolo unde luna pătrundea timid și mă veghea.

Uneori mă lovea cu palmele, de multe alte ori scotea cureaua și mă articula pentru a mă educa. Asta era veșnica scuză pe care o folosea. Cel mai des se descărca pe zona posterioară a spatelui meu sau se îndrepta spre alte locuri în care urmele pedepselor lui nu puteau fi observate de alții.

Adesea se întâmpla când se afla în stare de ebrietate. Nu vedeam vreun semn de remușcare nici la luciditate, dar cel puțin atunci raționa mai mult și-și dădea seama că putea fi greșit ceea ce făcea.

Parcă nici nu putusem accepta până acum că era un monstru, fiindcă acolo trebuia să locuiesc din punct de vedere legal.

În restul timpului, cu alți oameni, William se comporta normal, sociabil, ba chiar reușea să se facă repede plăcut de anumite persoane care, cu siguranță, n-ar fi crezut lucruri rele despre el.

Aveam impresia că în afară de mine și de mama nimeni nu-i bănuia măcar adevăratul caracter. Poate doar posibilele lui victime.

Momentan consecințele faptelor sale înrăutățeau și mai mult lucrurile.

M-am răsucit mai mult spre ușă, încrucișându-mi totodată brațele la piept de parcă aveam ceva de ascuns acolo.

— Vladimir? a vorbit Aaron, trecând în fața mea.

— Am greșit camera, a comentat celălalt și apoi a dispărut din raza noastră vizuală.

Fir-ar!

Aaron s-a mobilizat înaintea mea, s-a dus la ușă și a tras o privire prin deschizătură.

— A plecat? l-am întrebat.

— Da, se pare că era în trecere, a spus brunetul, închizând ușa de data asta.

— A înțeles greșit totul, am vorbit înciudată pe această conjunctură.

— Crezi că... și-a imaginat că e ceva între noi doi?

— Din păcate așa pare, am replicat amar.

— Ei, o să-i explicăm și gata dacă chiar contează pentru tine ce gândește el, a ridicat Aaron indiferent din umeri.

— Da, o să-i explicăm, am îngăimat cu jumătate de gură, având o presimțire bine întemeiată că nu va dori să mă asculte.

— Hai să terminăm aici ca să putem coborî, mi-a reamintit că nici nu apucase încă să-mi machieze spatele.

Cât timp Aaron mi-a tamponat pielea cu burețelul moale, gândul mi-a fugit înapoi la el și la ce probabil credea acum că văzuse.

Stătuserăm în lateral amândoi și mă îndoiam că îmi observase vânătăile.

— Gata, am auzit șoapta lui, apoi degetul său m-a atins cu delicatețe. Sper că va rezista.

— Și eu...

— Dacă îți aranjezi părul aici, mi-a prins câteva șuvițe între degete, lăsându-le apoi să cadă de la umeri în jos, n-o să mai aibă cum să remarce nimeni ceea ce vrei cu atâta ardoare să ascunzi.

A lăsat instrumentele de machiaj pe măsuță și s-a răsucit cu fața către mine.

— Știi că n-ai niciun motiv să te rușinezi, a continuat. Știi, Greya? a cerut un răspuns din partea mea.