Volodya

Capitolul 10

Vă rog să ascultați și melodia de la media.    

- Nu mai vreau să fac dedicații, căci vreau ca toate capitolele să fie pentru toți cei care vă rupeți din timp să mă citiți. Dar doresc totuși să dedic acest capitol tuturor celor care știu că vor înțelege ce am transmis în el. Vă mulțumesc! -

    Am închis ochii, rămânând pentru câteva secunde, pe care le-am numărat, așa.

Am fost convinsă că visam și că el n-avea cum să fie aievea.

Ori poate propria mea dorință de a-l avea aproape, îl proiecta cu ajutorul lunii care din umbre îl scotea pentru a mi-l oferi mie, în toată splendoarea.

Cu două zile în urmă complet diferită fusese viața mea. Cu nici patruzeci și opt de ore înainte nu avusesem niciun motiv real pentru a lupta.

Să nu dispari și tu, n-aș putea suporta.

Asta îmi spusese ultima oară.

Revenise absolut tot în mintea mea, cu așa intensitate că de abia suportam atâtea amintiri ce se voiau infiltrate înapoi în mine.

Am deschis ochii larg, aproape convinsă că aveam să mă izbesc de un vid, dar m-am înșelat atunci când jadul încins a strălucit, aruncând scântei în direcția mea.

— Tu..., am repetat fără noimă.

Mi-am cuprins mijlocul cu mâinile, adâncindu-mă mai mult sub pătură, resimțind din nou frisoanele care mă străbăteau atunci când el era lângă mine.

Era frig și cald în aceeași măsură, o senzație care mă copleșea.

— Eu...

Șoapta lui m-a tulburat, căci am privit-o traversând linia aerului și poposind pe cărarea auzului meu, alunecând în timpane și de acolo în suflet.

— De ce ai venit?

Am depus eforturi mari pentru a rosti cuvintele acelea.

— Nu știu nici eu.

— Ești real? nu murmurat pierdută.

— De ce? Am bântuit adesea prin visele tale?

Glasul său baritonal m-a făcut să înghit în sec.

Niciodată înainte n-am fost conștientă de aceste senzații pe care un bărbat era în stare să ți le ofere fără să depună niciun efort.

— Nu...

— Nici nu mă gândeam, murmurul său trist a căzut greu peste inima mea, crăpându-i coaja.

— Am vrut să zic..., am dat să mă ridic, dar el s-a aplecat spre mine, apăsându-mă cu palma pe stern, ținduindu-mă în loc, cu spatele presat de buretele scaunului.

Mâna lui pe porțiunea aceea a corpului meu sfâșia carnea și trecea de tot, căci nu avea bariere. Nu fusesem nicicând pregătită pentru o asemenea invazie.

— Nu mai contează! m-a întrerupt cu duritate.

— Ba da, contează! l-am prins la rândul meu de braț, mânată de un curaj nebun.

— De ce?

Privirea lui pătrunzătoare îmi anihila rațiunea.

— Pentru că nici eu nu te-am uitat.

— Minți! m-a acuzat tăios.

Șuvițele de păr de un roșcat sângeriu, cu nuanțe de negru, i-au acoperit fața, ascunzând-o de mine.