Volodya

Capitolul 5

    Nimic din ce-am trăit n-a fost mai intim decât noua experiență prin care tocmai treceam.

Niciodată nu am mai simțit atâtea emoții explodând într-o combustie de senzații copleșitoare în ființa mea.

Apăsarea mâinii sale nu era deloc prietenoasă, iar presiunea depusă stârnea în brațul meu o durere surdă care mă avertiza că acest individ nu cunostea câtuși de puțin blândețea.

Pielea lui era rece ca gheața.

Paradoxal a mea ardea.

Aerul din jur ori se evaporase, ori devenise de plumb, căci refuza să mai pătrundă în plămâni și să-și îndeplinească funcția.

Gura mi se uscase, iar buzele mă usturau și mă abțineam din greu să nu le umezesc cu limba.

Ale sale s-au întredeschis și mi-au captat atenția.

Mâna mea pe osul șoldului său tremura.

N-am priceput imediat de ce recursese la asta și ce fel de tactică era.

Palma aproape că-mi dispăruse sub a sa, fiind acoperită în totalitate de ea.

Nici măcar creierul nu se mai oxigena, căci mă pierdusem în tumultul acesta de emoții care se nășteau din trecutul amândurora. Și din acest nou prezent care părea să se joace cu destinul meu și al celui care mă sfredelea cu privirea căutând parcă să identifice ceva anume pe fața mea.

— Doare? Arde? Te consumă acum gândul că ai fi putut să ucizi pe cineva? Pe mine...

Un nod dureros mi se instalase în gât odată cu torentul său de întrebări.

— Te înțeapă aici? a continuat și mai îndârjit, eliberându-mi mâna și lipind-o pe a sa de pieptul meu, în dreptul inimii.

Am icnit, dar am rezistat presiunii la care mă supunea.

M-am cutremurat din cauza expresiei dure pe care în continuare o afișa.

— Îmi pare rău!

Fără să mai am control asupra mea, o lacrimă înghețată mi s-a prelins pe obraz, alergând la vale și oprindu-mi-se pe buze.

Mâna lui s-a deplasat, urcând tocmai acolo, iar eu am încremenit.

Degetul lui mare a pornit de la colțul gurii, apăsând ușor, despărțindu-le în traseul său, obligându-mă să-i simt dominația.

Inima îmi bubuia în torace, reverberând direct în timpane, aruncându-mă într-un vârtej insuportabil.

Atingerea sa era aspră și lăsa amprente pe care n-aveam să le mai pot șterge după aceea.

Nu existase niciodată un înainte, fiindcă niciun băiat nu se mai apropiase vreodată așa.

Acum însă el scrisese cu mâna lui un început, primul capitol după un prolog vechi, din trecut.

— Se pare că n-am uitat, a murmurat gros, dar asta nu schimbă ceva, tot ce a trebuit să se întâmple, s-a întâmplat deja. Nimic nu mai poate fi modificat.

La fel de subit și cam brutal s-a eliberat de mine, lăsând distanța să se interpună între noi.

— Ții minte când ziceai că îți merit necondiționat încrederea? a vorbit tot el, căci eu nu aveam șanse să-mi revin prea curând.

— Eram doar un copil..., de abia am îngăimat.

El nici măcar nu aflase că eu nu-mi amintisem nimic din toate astea. Oare gândise tot timpul că intenționat trăsesem cu arma în direcția sa?