Volodya

Capitolul 14

În primul rând vreau să vă mulțumesc pentru comentariile lăsate, tuturor și fiecăruia dintre voi. Chiar nu am crezut că povestea asta v-a prins suficient, de aceea am vrut să renunț la postatul pe Wattpad. Am decis să repostez aici doar din dorința de a primi impresii de la voi. Îmi doresc să am un reper care să mă ajute, indiferent de părerile lăsate, pentru mine contează. Știu că pentru asta vă cer să vă rupeți din timpul vostru, dar am nevoie doar de maxim un minut de la voi ca să scrieți orice simțiți vizavi de capitolul citit. 

Vă mulțumesc că sunteți aici!

    Nu s-a sinchisit măcar să se uite la mine, iar asta mi-a dat de înțeles că se așteptase ca eu să apar acolo.

Cum de putea fi atât de sigur pe sine tot timpul?

Am urmărit piatra izbindu-se cu viteză de copac, apoi ricoșând și căzând printre firele de iarbă, ascunzându-se de urgia lui.

— Pleacă! Nu te vreau aici! m-a alungat, părând la fel de înverșunat ca întotdeauna.

Revedeam băiețelul supărat pe viață și pe toată lumea.

Ne întorseserăm în trecut, cu mai multe experiențe acumulate, dar poate nu neapărat mai maturi. Păream aceeași copii, jucându-ne de-a v-ați ascunselea, provocându-ne.

— Minți! l-am acuzat la rândul meu.

Și-a dat părul după ureche, apoi a întins brațul în lateral, către mine.

— Pleacă! s-a răstit și mai abitir.

— Dacă nu m-ai vrea aici, nu ai fi nici tu aici, i-am întors-o, continuând să înaintez încet spre el.

— Tocmai de aia am plecat, ca să fiu singur.

— Îhî, am murmurat, oprindu-mă la mai puțin de doi metri de el. Având în încredere că fiecare apropiere dintre noi putea să salveze ruinele unei construcții a cărei fundații eram convinsă că nu dispăruse.

— Tu ai fost cu ideea? a întors brusc capul către mine, fulgerându-mă cu privirea.

Seara se lăsa ușor, iar vântul odată cu ea. Aerul rece îmi biciuia pielea, săltând și izbindu-se de crengile copacilor, făcându-le să foșnească haotic împreună cu frunzele verzi care refuzau să se lase prădate de acesta, continuând să-i sfideze puterea.

— Ideea? am șoptit confuză.

— Cu petrecerea aia ridicolă.

S-a răsucit complet cu fața spre mine și toate gândurile m-au dus înapoi, la noi doi. La vremuri anesteziate în mintea mea care acum ieșeau unul câte unul la lumină, orbindu-mă cu semnificațiile ce lăsau amprente în circumvoluțiunile creierului, luându-l în stăpânire pentru totdeauna.

O rafală înghețată m-a făcut să mă cutremur, iar pielea de pe brațe mi s-a încrețit. Plecasem doar în tricou, fără să țin cont de ceas sau de vreme, fiind acaparată cu totul de el.

Vântul i-a zburlit și lui părul, pe care apoi s-a străduit să-l aranjeze, fără prea mare succes.

— Te-ar încânta sau deranja dacă aș răspunde afirmativ la întrebarea ta?

A pufnit vizibil și s-a deplasat în direcția mea.

Timpul parcă s-a oprit în loc pentru ca el să-și continue mișcarea.

— Te interesează să afli dacă mă mai poți afecta cumva?

— Pot? de abia am rostit.

Ochii lui s-au înnegurat, prevestind o altă furtună care urma.