Volodya

Capitolul 9

Când am deschis ochii, un tip blond stătea deasupra mea, fricționându-mi încontinuu încheieturile mâinilor cu degetele sale.

    — Oh, Slavă Domnului! l-am auzit exclamând. Ți-ai revenit. 

    Am clipit des, privirea încețoșată fiind incapabilă să mă ajute să identific persoana.

    Dar chiar și când imaginea s-a limpezit tot nu mi-am putut da seama cu cine aveam de a face.

    — Cine... ești? am rupt cu dificultate cuvintele, simțindu-mi gura uscată.

    — Ian Cunningham. Tu? m-a întrebat înapoi, zâmbindu-mi prietenos. 

    O mână s-a strecurat prin spatele meu și m-a sprijinit să mă ridic de la sol.

    Am stat în fund, încă amețită, holbându-mă în continuare prostește la el.

    — Greya Fye, am intonat robotic.

    — E o întrebare? a surâs. Nu stii sigur? 

    — Nu, nu, așa mă cheamă, am zâmbit și eu.

    — Ne ridicăm sau ne așezăm turcește și stam de povești? a sugerat amuzat.

    — Aș opta pentru prima variantă, dar nu promit că mă voi ridica la nivelul tău, am făcut și eu o glumă.

    O sprânceană i s-a împins pe frunte.

    — Nu mă băga în seama, sunt eu mai ciudată, am gesticulat prin aer cu palma.

    — Hopa sus! a exclamat, ținându-mă de mâini. 

    M-am strâmbat atunci când am vrut să-mi îndrept spatele.

    — Te-ai lovit? mi-a examinat membrele inferioare.

    — Dinainte, nu acum. 

    — Poți să mergi? 

    — Să vedem...

    Am țopăit mai mult, dorind să țin pasul cu el, deși mă aștepta, înțelegându-mi situația. 

    — Mă iei de braț mai bine? mi l-a întins.

    Străinul acesta era doar puțin mai înalt decât mine și tot apropiat de vârsta mea. Nu-l mai văzusem niciodată și tocmai de aceea mă surprindea acum apariția sa

    — Ai venit la Dominic? l-am întrebat, conformându-mă. 

    Deși mi se părea deplasat să mă agăț de bunul simț al unui necunoscut, nu aveam altă alternativă în situația actuală.

    — Îhî. El și bunicul meu sunt prieteni de mult timp. Bunicul e cam bolnav și m-a rugat să vin să-i spun lui Stanford că ar dori să-l viziteze cât mai repede.

    — Liam Cunningham e bunicul tău? m-am dezmeticit, realizând imediat despre cine vorbea. Iar tu ești Ian! am exclamat cu entuziasm. Acel Ian despre care ne povestea mereu. 

    Am rămas în loc, analizându-l cu mai multă atenție când deja ajunseserăm pe hol, în dreptul scărilor. 

    — Se pare că sunt totuși în dezavantaj a zâmbit el. Tu ai o vagă idee despre mine, iar eu nu știu nimic despre tine.

    — Nici n-ai avea cum. Ai venit destul de rar pe aici, nu-i așa? 

    — De fapt... am locuit cu bunicul când am fost mai mic.

    — De aceea nu ne cunoaștem. Eu aveam aproape unsprezece ani când am descoperit locul ăsta. De atunci sunt nedespărțită de el, iar Dom mi-e ca și un părinte.