Volodya

Capitolul 2

    Citeam pe propriul trup povești pe care le uram. Nu erau basme, ci coșmaruri pictate de cineva infam.

Existau momente, ca acesta, când mă simțeam hidoasă și când carnea ardea.

Deveneam conștientă de toate doar atunci când fizicul acesta efemer îmi reamintea.

Bărbatul acela solid continua să mă țintuiască acolo, pletele lui roșiatice aproape atingându-mi fața.

Tenul lui ivoriu accentua și mai mult acea culoare neobișnuită a părului său.

Când am căzut din ochii lui de un verde întunecat, distrugător și hipnotizant, am rămas captivă în contemplarea chipului său oval, înzestrat cu trăsături ascuțite și reci.

Deși eram convinsă că nu-l mai văzusem vreodată, nu găseam deloc dificil să recunosc identitatea sa.

Buzele lui pline și subtil conturate parcă dezaprobau analiza mea.

— Nu ești niciun fazan, am murmurat, de abia dezmeticindu-mă.

S-a susținut în brațe, apoi s-a ridicat brusc, greutatea lui dispărând cu totul de pe mine.

Mi-a întins o mână și eu m-am blocat uitându-mă la palma lui mare, cu degete lungi.

— Am aspect de fazan? a întrebat cu o voce răgușită, accesorizată cu un vag accent rusesc.

Și n-a mai existat nicio îndoială. Discutasem cu Dominic de atâtea ori despre apariția sa.

I-am acceptat ajutorul și mi-am pus palma într-a lui. Chiar atunci am simțit un curent electric străbătându-mi pielea și carnea, făcându-mă să mă cutremur.

— Ești bine? a întrebat tot el, privindu-mă într-un mod ciudat pe parcurs ce mi-am îndreptat poziția.

Fiind mult mai înalt decât mine, a trebuit să îmi întind gâtul ca să mă uit la el.

A pășit înapoi parcă ghicindu-mi intenția.

Mâinile noastre au picat între noi, schimbând lumea.

Am realizat chiar atunci, o inimă rănită recunoștea imediat o alta.

Din cele aflate de la bunicul lui, Vladimir avusese de asemenea o viață grea.

Erau aproximativ douăzeci de grade afară, dar el îmbracase un palton lung, negru, pe care-l purta doar agățat de umerii largi.

Constituția lui impunătoare mă intimida.

Avea numai douăzeci și unu de ani, dar arăta mult mai matur și eu cunoșteam motivul.

Spre deosebire de el, dețineam un mare avantaj. Dominic îmi povestise deja atâtea.

Părul cobora destul de mult și îi acoperea urechile. Forma ochilor îi era alungită și după expresia pe care o arbora mereu, semăna cu un animal de pradă.

Nu văzusem niciodată vreo poză cu el, Dominic spusese ca s-au pierdut toate în graba și nebunia care se formaseră atunci când vânduse casa lor din Rusia.

Din poveștiri aflasem deci istoria lui, dar habar n-am avut cum arăta.

Nu semăna deloc cu un om care tocmai se întorsese din armată.

Dar, în definitiv, ce știam eu despre militari, doar el era primul pe care-l vedeam.

Oare ce suflet avusese Dominic să-l trimită acolo la numai optsprezece ani?