Volodya

Capitolul 17

    Când au întors amândoi capetele spre mine, n-am putut decât să scrâșnesc din dinți și să-mi urlu în gând un „La naiba!".

M-am tras la o parte, lângă zid, cât de repede am putut și mi-am scos din picioare încălțările care parcă au fost menite să-mi strice complet seara.

Am alergat apoi în tălpile goale, cu sandalele în mână, cu inima bubuind, aproape împiedicându-mă în bătăile ei și am ales să mă pierd pe holurile de jos, fiindu-mi teamă că până aveam să urc pe scări, urma să iasă și să mă vadă.

Am gonit până la capătul coridorului, apoi odată ajunsă acolo am ieșit pe ușa mare din spatele casei și m-am refugiat la capătul verandei, ascunzându-mă în obscuritatea nopții.

M-am oprit sperând că nu avea să mă mai găsească nimeni, am aruncat sandalele buclucașe pe jos și mi-am dus o mână la piept ca să opresc tunetele care-mi spărgeau inima.

Știa că-i văzusem și acum sigur își imagina că-l urmărisem, chiar dacă nu era deloc așa. Aș fi dat orice doar să nu fiu spectator la acel moment atât de neplăcut pentru mine pe care n-aveam să-l mai scot curând din memorie.

Avusesem parte de una dintre cele mai neplăcute seri și parcă mi se demonstra că nu era locul meu nici măcar aici. Atrăgeam problemele oriunde mă duceam.

Cel mai mult mă temeam că în timp ce Dominic mă ajuta, eu aveam să-i aduc necazuri pe care chiar nu le necesita la vârsta sa.

Cel mai rău era că altă opțiune nu exista. Nu dispuneam de alte rude la care să apelez ca să plec de aici. Nu mă aveam decât pe mine și o mamă care nu mi-a ținut niciodată partea.

Uneori o uram pentru că mă adusese pe lume, pentru că deși eram parte din ea, nu reușea nicicum să-mi ofere nici măcar un dram din afecțiunea sa. De parcă nici măcar sângele care ne lega nu era suficient să ne unească măcar un pic.

Alteori îmi era indiferent totul și adeseori încă plângeam pentru ceea ce n-am avut șansă să primesc de la ea. Pentru tot ce-ar fi putut să-mi ofere dacă doar i-ar fi păsat măcar puțin de soarta mea.

Trăind în aceeași casă, știa perfect ce fel de persoană adusese în familia noastră și încă îi permitea să mă bată de parcă era absolut normal acest comportament pentru ea.

Chiar și așa eu, încă mă gândeam binele ei. Rămăsese încă undeva în inima mea o brumă de afecțiune care, indiferent de orice, nu se stingea.

William Kent nu manifestase niciodată vreun gest părintesc și nici n-ar fi fost în stare, căci nu deținea în el instinctul acesta.

Spre deosebire de casa mea, la Greenland absolut toți m-au tratat ca pe unul de-al lor, de parcă locul meu fusese aici dintotdeauna. Toți, cu excepția lui Vladimir, care nu mă suporta.

Mai degrabă preferase să se retragă în birou cu fata aia decât să mai stea vreo secundă în preajma mea.

Dacă măcar mi-ar fi oferit șansa să-i explic, să-l fac să înțeleagă că rana din trecut n-a fost câtuși de puțin intenționată, că a comite vreun rău împotriva sa ar fi fost ultimul lucru din lume pe care să-l săvârșesc vreodată.

Însă orice cuvinte aș fi folosit, eram aproape convinsă că în prezent el refuza să mă creadă.

Singurele mele amintiri frumoase îi aparțineau și fără ca el să fie conștient, eu știam că aveau să mă însoțească indiferent de orice, pentru că doar ele alungau negura care mă învăluia din cauza altora.

Aaron avea dreptatea sa, trebuia să iau atitudine și să hotărăsc ce merita cu adevărat William. Poate că nu eram eu singura victimă a sa.

— Întunericul nu te poate ascunde de ochii mei atunci când tu ești creația sa.