Volodya

Capitolul 3

    — Greya, mă ajuți? Duci, te rog tacâmurile la masă? a strigat Sophie după mine.

Aranjam florile pe care tocmai le schimbasem în vaza de pe măsuța din hol.

Casa încă arăta cumva mohorâtă, deși ne străduiserăm cu toții să-i facem cât mai plăcută sosirea.

Chiar și așa totul se dovedise a fi inutil.

Evident lui Vladimir nu-i păsa câtuși de puțin de aspectele astea.

Se refugiase în dormitorul lui încă de când ajunsese și nu mai ieșise de acolo.

Dominic însă nu-și mai încăpea în piele de fericire. Indiferent că nepotul său îl ura, el părea convins că îl va face să-și schimbe curând părerea.

Eu mă îndoiam serios de asta.

Am strâns cozile crinilor pe care îi tăiasem și le-am aruncat în coșul de gunoi, apoi m-am grăbit să fug la bucătărie.

La masa lungă din încăperea iluminată peste tot de ferestre, Sophie aranjase deja farfuriile, iar bătrânelul aștepta în capătul ei.

Văzusem trei tacâmuri plasate pe suprafața albă, așa că l-am întrebat.

— Vine și el?

— Nu știu, a răspuns bătrânul, frecandu-și preocupat palmele.

— L-ai chemat?

— Am trimis-o pe Sophie să îl anunțe.

— Crezi că va accepta? am tras cu privirea la el în timp ce i-am așezat în față lingura și furculița.

— Nu, a răspuns prompt.

— Va sta flămând?

Imediat ce m-am gândit la asta, stomacul meu a început să emită sunete dizgrațioase.

— Sigur va prefera așa decât să mănânce cu mine. În locul lui aș fi făcut la fel, a recunoscut resemnat.

— Îl înțelegi acum?

Am ocupat și eu scaunul din stânga lui.

M-a privit amuzat.

— Tu nu?

Am ridicat din umeri.

— Nu-l cunosc.

— Presimt că asta se va schimba foarte curând, mi-a zis pe un ton insinuant.

— Mi-e cam frică de el, i-am mărturisit, aplecându-mă puțin peste masă.

A râs scurt.

— Și mie.

— Și cum te vei descurca atunci?

— Se va da pe brazdă curând. Ți-e foame? a surâs când zgomotele stomacului au ajuns până la urechile sale.

— Cam da.

— Am întârziat cam mult cu prânzul azi. Sigur Volodya nu s-ar supăra deloc dacă ne-ar ține și pe noi nemâncați.

— Amintește-ți că nu-i place să-i spui așa, i-am spus, aplecându-mă pe spătarul scaunului. Apropo, de la ce vine Volodya?

N-am fost convinsă că accentul cu care am pronunțat era cel potrivit.

— Așa îl alinta mereu tatăl său. În Rusia e un derivat al numelui său oficial.

— Ai ajuns vreodată pe acolo?

Mă jucam absentă cu furculița, răsucind-o între degete. Când am observat că asta îi atrăsese lui Dominic atenția, m-am oprit.

— De câteva ori când a fost el mic. Fiul meu l-a și adus să mă vadă, dar era prea fraged ca să-și mai amintească. Femeia aia nenorocită nu-i permitea să aibă vreun contact cu mine.