Volodya

Capitolul 8

    Pe aripi de vânt am dansat precum un fulg, fără să-mi fie teamă că după acest moment aveam să mă afund.

În abisul propriilor mele visuri nematerializate urma să fiu trasă adânc, dar cel puțin gustasem măcar o dată din paradisul pierdut.

La naștere ratasem orice noroc, iar acum trebuia să mă mulțumesc cu puținul aruncat de alții.

M-am agățat de gâtul lui pentru a mă echilibra.

Vladimir mă purta fără prea mari eforturi și mi-am dat seama că toți anii de antrenament din armată îl căliseră așa.

— Ar fi putut încerca să meargă singură, zic și eu, a bombănit blonda, încercând să țină pasul cu el.

— Ai putea alerga până în casă și să anunți să pregătească niște calmante și niște pungi cu gheață. Dar bănuiesc că și tu și eu comentăm degeaba, i-a tăiat-o el.

Nu îndrăzneam să ridic capul și să-l privesc, preferam deci să stau cu obrazul lipit de cămașa sa, inspirând încontinuu aroma parfumului său care deja mă obseda.

Nu era corect față de mine să dezvolt sentimente pentru cineva care mă ura, dar cum să fi oprit cascada de senzații care se revărsa, inundându-mi inima? Cum să uit că odată, în vremuri apuse, l-am avut aproape și a fost singurul care mă înțelegea?

— Îmi pare rău, am murmurat absentă.

— Pentru ce? vocea lui groasă a răsunat aproape de ureche mea.

Aș fi putut să spun că pentru plimbare, pentru că fusese nevoit să mă care așa, dar adevărul era că...

— Pentru că te-am murdărit cu pământ, am zis în schimb.

Pentru tot, aș fi rostit.

— Cum ai căzut? a întrebat, ignorându-mi scuza.

— Am călcat strâmb...

— Ce împiedicată! m-a atacat iar acea Gabrielle.

N-o vedeam, dar nici nu doream, atât timp cât stăteam ghemuită lângă pieptul lui, mă simțeam ocrotită și nimic altceva nu mai conta.

— Dintotdeauna ai fost cam amețită, a murmurat el și inima mi-a explodat în particule de emoții care s-au revărsat prin corp, devastând tot calmul din interior și am devenit moale în brațele sale. Toată furtuna se ascunsese înăuntrul meu.

Frânturi de amintiri se scurgeau de pe buzele sale, revărsându-se prin oxigen și strecurându-se în auzul meu care le sorbea ca pe cel mai prețios sunet din lume.

— N-ai uitat...

Ajunseserăm la intrarea în casă, iar el urcat cu grijă scările exterioare.

Glasul lui John a fost cel care m-a anunțat că orice continuare a acelei discuții fusese stopată, poate definitiv.

— Ce s-a întâmplat? a vorbit pe nerăsuflate.

Cu regret mi-am ridicat capul și m-am uitat la bărbatul care mă privea îngrijorat.

— Nimic grav, l-a liniștit rusul. E doar o luxație temporară. S-a împiedicat și a picat, mi-a salvat ultima fărâmă de demnitate. E doar puțin umflat, dacă va sta liniștită până mâine o să-i treacă.

— Până mâine? Dar trebuie să mă întorc acasă! am ripostat în parte pentru că știam că mama avea să sune și să facă o scenă, și apoi pentru că nu voiam să devin o obligație pe capul lor.

— Nu te duci nicăieri în halul ăsta! a decretat cel care încă mă susținea în brațe și de a cărui putere mă miram, căci parcă nu se mai epuiza.