Volodya

Capitolul 4

    Toată viața mea am trăit într-o lume mică.

Am fost îngrădită și limitată, mulțumindu-mă doar cu micile mele plăceri permise, de care învățasem să mă bucur în timp.

La cincisprezece ani nu știam mai nimic despre grădinărit, dar adoram să-mi petrec orele cu Sophie în timp ce ea îmi spunea povesti despre fiecare floare în parte.

Am deprins astfel multe învățăminte, memorând încetul cu încetul tot mai multe lucruri despre ele.

Am reținut că unele necesitau mai multă lumină, pe când altele se mulțumeau cu umbrele, preferau să fie ferite de soare și de puterea lui amețitoare, astfel că se ascundeau în colțuri în care dominația acestuia pălea, fiind diminuată de alte plante mai impunătoare.

Unele voiau să fie mângâiate de brațele lungi aparținătoare unei stele incomensurabile, voiau să se trezească sub îmbrățișarea blândă a acesteia.

O parte din ele tânjea după apă, iar cealaltă se mulțumea cu puțin, crescând și întinzându-se în toată grădina.

Nu mă săturasem niciodată de bogăția aceea de nuanțe care exploda de fiecare dată când clipeam, umplându-mi lumea de culori, ajutându-mă să uit de tot ceea ce era negru și urât.

Deși acumulasem multe cunoștințe, parcă mereu apărea ceva nou care mă intriga, iar în felul acesta ciclul nu se încheia nicicând. Mă ținea captivă în propria nevoie de a stoca alte și alte informații pentru a-mi stimula încontinuu creierul cu ceva.

Însă oricât de multe ai fi învățat despre ceva, realizai la un moment dat că pur și simplu nu avea cum să fie vreodată de ajuns. Un singur domeniu nu-ți definitiva cultura generală.

În privința bărbaților și a lucrurilor care țineau de ei, realizam acum cu o rapiditate copleșitoare că, de fapt, nu știam absolut nimic.

Am încremenit acolo, cu șoldul lipit de colțul tare al biroului său, cu ochii fixați pe abdomenul lui care sclipea datorită picăturilor de apă ce se scurgeau din părul lipit de obraji.

Pieptul acela armonios, cumva rotunjit, tresălta și apa aluneca de acolo pe bustul tonifiat, acoperit de mușchii ce se încordau sub privirea mea lacomă care tocmai descoperea ceva complet inedit. Ceva ce, deși eram conștientă că exista, nu fusesem curioasă să contemplu, nu până în momentul de față.

Am urmat traseul unei picături mai mari și m-am trezit vizualizând amintiri dintr-un trecut îndepărtat pe care cu desăvârșire l-am uitat.

Era acolo...

Am înghițit în sec.

Genunchii mi s-au înmuiat și picioarele mi-au cedat.

Am căzut în fund, înainte să mai apuc să mă susțin de ceva.

Nu mi-o mai amintisem deloc, dar odată cu revederea ei, tot ce ce-am uitat că exista, a revenit ca o tornadă în mintea mea.

— Tu ești..., am murmurat șocată de-a binelea.

Dominic mă mințise. Sau cel puțin îmi ascunsese faptul că aceasta nu era prima vizită a sa.

De atâtea ori discutaserăm și nu a menționat niciodată că Vladimir vizitase acest castel la cei treisprezece ani ai săi, atunci când părinții lui tocmai muriseră.

— Nu se poate, am îngăimat, trecându-mi palma peste frunte, încercând să pun cap la cap imaginile care reveneau în valuri în minte.

Între casa mea și Greeland exista o pădurice.