Tentația și buzele ei pline

CAPITOLUL 13

Când îmi e frig eu am nevoie de micuța Marie.

- Jurnalul matrimonial al lui Wine Cardinham (1801)

*

Lady Denborough era o femeie simplă, una care se integra perfect peisajului rustic din Connecticut. Blondă, minionă, impresionant de tânără pentru fiul de douăzeci și șase de ani pe care îl avea, probabil în jurul a patruzeci și doi de ani, Paris își dădu seama că avea să își iubească soacra. Așezați în salon, cu Paris încă purtând rochia cumpărată de Felix, mama lui Felix lăsase ghergheful de-o parte și îi zâmbise. La cina din acea seară mâncarea fusese consistentă, Slavă Domnului, cum sărise peste prânz în acea zi. Acum, după retragerea familie și cu Lilibeth dusă la culcare, mama lui Felix găsise momentul potrivit pentru a vorbi cu ea, moment pe care Paris îl găsea inevitabil.

— Cum l-ai întâlnit pe fiul meu, Paris?

Înghițind biscuitul cu mult unt pe care îl luase de pe platou mai devreme, Paris își dădu seama că Felix era extraordinar de relaxat în jilțul lui, cu un pahar cu vin într-o mână, cu ochii închiși. Adormise?

— În port, replică Paris și înghiți și cealaltă jumătate din biscuit. Nu se putuse plânge de mâncarea lui Paul, dar îi lipsise mult carnea proaspătă, biscuiții cu unt și supa fierbinte. Când mama lui Felix o privi încruntată, Paris oftă și spuse: Mă plimbam cu lady Blue, actuala contesă de Clare și fiica adoptivă a... tutorelui meu, Wine, când l-am reîntâlnit pe Felix. Zâmbind ca o prostuță, Paris mărturisi: M-am îndrăgostit imediat de dulceața din el.

Felix deschise un ochi și o privi amuzat, apoi ridică din umeri și dădu restul paharul cu vin peste cap. Pe chipul lui se citea categoric extenuarea. Fuseseră șase săptămâni petrecute pe mare grele, cu siguranță că aici îl aștepta și mai mult comerț. La urma urmei, aici își desfășura Felix majoritatea activităților.

— Îmi amintesc de voi doi micuți, spuse lady Denborough. L-ai salvat din râpa aceea, Paris. Cine ar fi crezut? Mda, cine ar fi crezut, se gândi Paris și nu putu să stea departe cu ochii de trupul de prădător al soțului ei. Felix nu se sinchisise să se schimbe pentru cină, iar cămașa lui era încă ușor descheiată la gât. Oh, dar o transformase într-o obsedată! Paris se bosumflă și înghiți la propriu un alt biscuit, ceea ce o făcu pe mama lui să se încrunte. Paris ți-a lăsat o păpușă în vara aceea, dacă îmi amintesc bine, nu? Felix aprobă și se întinse după platoul cu dulciuri, trăgându-l din proximitatea ei. Totuși, așa cum era de așteptat, el nu se servi. I-ai dat păpușa lui Lilibeth.

— Păpușa aia?, se încruntă Paris. Vrei să spui că tu chiar ai păstrat Păpușa

— Am uitat să o arunc, explică succint el, dar putu observa roșeața care îi invada pe alocuri chipul. Exista oare o mică șansă ca visul lui Paris ca el să se fi îndrăgostit de ea de-atunci să fie adevărat? Încercă să își diminueze entuziasmul și șopti:

— Sigur... Apoi își drese glasul și trase platoul spre ea. Nu vrei, nu?

— Nu, dar cred că ar trebui să te oprești dacă nu vrei să te doară stomacul mai încolo.

— Oh, pentru numele Domnului, Felix!, zâmbi mama lui. Lasă fata să mănânce! Mai vrei ceai, Paris?

— Da, vă rog!, zâmbi Paris și se strâmbă în direcția lui. Oricum tu nu obișnuiești să mănânci dulciuri, am dreptate?

— Nu o fac pentru că e posibil să nu mă pot opri, îi zise Felix.

— Da, Paris, Felix obișnuiește să mănânce multe dulciuri în perioade în care este supărat, stresat, sub presiune. În rest, și eu, și tatăl lui am încercat să îl creștem cu porția. Paris se încruntă, înțelegând în sfârșit tabieturile culinare ale soțului ei. Îmi pare rău să aud că ți-ai pierdut garderoba în călătoria voastră, draga mea. Mâine vine modista și sunt convinsă că îți vei putea face una nouă.