Tentația și buzele ei pline

CAPITOLUL 18

1 septembrie 1805: opt săptămâni de când Paris Maxwell, contesa de Denborough, a avut ultima menstruație.

*

Azi m-am îndrăgostit. Îl cheamă Satana. E foarte drăguț!

- Nelly Clark învață să scrie (1805)

*

Greierii își deplângeau soarta, o broscuță pulsa în depărtare, chemându-și suratele, câinele doamnei Park lătra fericit când domnul Park opri căruța în fața casei și coborî pentru a-și întâmpina soția și cei doi copii. O altă lumină se stingea în vecini, o femeie râdea. Paris zâmbi și duse la buze laptele pe care bucătăreasa îl încălzise pentru ea și pe care îl și îndulcise. Se alfa pe terasa din spate. Purta o cămașă de noapte și un șal destul de gros, dar vântul primei zi de septembrie continua să o tachineze. După ce se spălase și își uscase părul în fața focului alesese să îl lase desfăcut, căzând peste umeri. În America decența nu era totul, iar să fii îmbrăcat astfel nu era un lucru atât de rău. Servitorii se duseseră la culcare, în casă aflându-se mai multe femei decât bărbați, oricum toți văzând-o într-un stadiu de goliciune. După ce Felix se spălase și mâncase rapid, spusese că trebuie să se ocupe de instalarea alor ei și plecase, lăsând-o în dormitorul pe care îl împărțeau. Îi era dor de el. La urma urmei, fuseseră întrerupți într-un moment delicios.

— Pot sta lângă tine?

Glasul contesei văduve o făcu să își îndrepte privirea spre soacra ei care purta încă o rochie lejeră de casă și care ținea în mână un felinar. Fruntea ei se strângea îngrijorată, dar purta pe chip un zâmbet cald, ca întotdeauna.

— Sigur că da! Îi făcu loc pe scaunul balansoar de lângă ea. Continuă să se miște ușor în al ei, legănatul acestuia calmând-o. A fost o zi destul de agitată, nu?

— Mă tem că da, dar pot înțelege ce se întâmplă în sufletul tutorelui tău. Nu pot spune că sunt fericită că Felix a fost lovit, dar înțeleg situația. Cred că și ei înțeleg situația, pentru că l-am văzut ai devreme ieșind din salonul pe care l-a pus la dispoziția domniilor lor.

— Sper că nu arăta și mai rău, glumi Paris.

— Deloc. Părea chiar împăcat. Contesa oftă și îi strânse degetele de pe mânerele scaunului. Va fi bine în continuare, vei vedea.

— Știu, mulțumesc. Zâmbi, dar își reprimă neliniștea pe care o ținea ea însăși ascunsă în sufletul ei.

După o secundă de tăcere, contesa își drese glasul și spuse:

— Paris, voiam să îți spun partea noastră din povestea lui Felix. Știu că ți-a vorbit despre Dhalia, despre cum tatăl lui l-a obligat să se însoare cu ea pentru că ea reclama că o batjocorise și că o lăsase însărcinată. Contesa oftă. Contele știa că Felix nu ar fi făcut niciodată asta. L-am crescut chiar bine, în ciuda faptului că am ajuns să preluăm o poziție în societate după moartea vărului Alfred. L-am crescut bine, să știi.

— Chiar știu, o consolă Paris. E un bărbat modest și nu are nevoie deloc de opulență.

— Exact. Nu ar fi forțat niciodată o femeie. Totuși, când soțul meu a auzit că este însărcinată și când și-a dat seama că există o posibilitate ca acel copil să fie al prietenului lui Felix...

— Știați și de asta?, întrebă șocată Paris.

— Bineînțeles! A fost și mai evident când Elisabeth s-a născut. Micuța Lili seamănă atât de bine cu omul acela... Totuși, nu am putut să o lăsăm de izbeliște. Știu că l-am rănit pe Felix obligându-l, dar tatăl lui știa că va face ce este corect în final. Mai ales când l-a prins mirosind-o și sărutând-o pe Lilibeth. Poate că nu este copilul lui, dar a devenit a lui. Amândoi au nevoie unul de celălalt.